Şoc şi groază! Unii dintre guvernanţi sunt oameni cumsecade şi profesionişti competenţi!

Pe Cristian Ghinea, actualmente ministru al Fondurilor Europene, îl cunoaştem mulţi dintre noi din Dilema Veche, unde scria unele din cele mai documentate articole de analiză (nu de opinie!). După ce şi-a finalizat studiile la London School of Economics, una din cele mai bune şcoli din Europa şi deci din lume, a început să scrie şi despre politicile publice româneşti, europene şi globale. Eu l-am cunoscut acum câţiva ani la o întâlnire unde se discuta despre politica externă a României, mai precis un subiect de ‘nişă’ (în care eu tocmai scrisesem o teză de doctorat): politica de cooperare pentru dezvoltare. Organizaţia lui, un think tank, pe care o crease de la zero împreună cu câţiva colegi, dezvolta un proiect de cercetare pe această temă. Acum se află în ochiul furtunii, pentru că a îndrăznit să spună lucurilor pe nume, în cazul unor matrapazlâcuri făcute de precedenta guvernare şi să ameninţe fabuloasa şi corupta industrie a fondurilor europene cheltuite fără nici un alt sens decât acela de a scurge bani către buzunare private şi de partid.

Mulţi dintre guvernanţii ‘obişnuiţi’ nu ar ştii ce e aia un think tank, de ce ar fi important să studiezi pe bune la o şcoală din afară unde plagiatul e total exclus sau măcar ce e aia politică publică şi care e diferenţa dintre politica publică şi politica cea de toate zilele pe care o practică ei.

Pe Vlad, actualul ministru al Sănătăţii, îl ştiu dintr-un program de dezvoltare a tinerilor lideri al Institutului Aspen. E unul din cei mai empatici şi modeşti oameni pe care îi cunosc. Când l-am întâlnit prima oară lucra într-o bancă din Viena şi se gândea cam cum ar fi să creeze o tabără pentru copii cu cancer. ‘Ce l-o fi apucat şi pe ăsta acu’ cu copiii cu cancer? E la modă, frate!’, m-am gândit eu. Nu era la modă: el şi mulţi prieteni, cunoscuţi şi cunoscuţii cunoscuţilor lui transportau medicamente de la Viena către bolnavi din România, pentru că statul român era captivul unor înţelegeri proaste, probabil veroase, datorită cărora mii de oameni rămâneau fără citostaticele salvatoare de vieţi. Povestea lui a fost spusă în documentarul Reţeaua, iar tabăra a devenit magică (MagiCAMP), construită cu ajutorul magicei Melania Medeleanu şi a multor zeci, poate sute de magici voluntari. Înainte de a fi ministru Vlad era deja vice-preşedinte al unei reţele europene de apărare a drepturilor pacienţilor (câţi dintre foştii miniştri ar putea pune ceva asemănător în CV?), iar când a început tragedia de la Colectiv Vlad şi-a luat concediu pentru a avea timp să facă voluntariat pentru transferul pacienţilor în spitale din străinătate, într-un context ostil în care medicii din România afirmau sus şi tare că nu este nevoie de aşa ceva. Devenit ministru, Vlad a putut constata că spitalele de arşi nu ar face faţă nici unei ‘crize’ în care ar fi implicaţi 5 (cinci) oameni.

Vlad e mereu agăţat de telefon şi de laptop, pentru că întotdeauna îi vâjâie capul de idei şi nu are pace până nu le apucă de coadă şi le vâră într-un proiect care va mai ajuta pe cineva. Un chirurg care iniţial l-a criticat, după o întâlnire cu el, a spus: ‘ceea ce m-a impresionat cel mai mult, a fost excelența cuprinsă în soluțiile economice pe care ni le-a propus și explicat în câteva minute, prin executarea a două grafice în coordonate yOx, la fel ca și enunțarea clară a condițiilor „sine-cva-non” pentru ca aceste soluții să capete corespondent în realitate. Iar faptul că a acceptat și o idee din partea mea (în calitate de partener de discuții), ca fiind una bună la care nu se gândise până atunci, ei bine, acesta a fost momentul în care m-am hotărât să abdic de la principiul că nu mă voi mai lăsa dezamăgit niciodată de cineva aflat în vreo funcție de conducere a statului, pe care să-l mai creditez naiv cu încredere pentru promisiuni. Vlad Voiculescu este prima excepție pe care o voi face după mulți, mulți ani!’. Vlad Voiculescu mai este o excepţie şi prin curajul pe care îl are de a da în vileag situaţia dezastruoasă din spitalele din România, la puţină vreme după ce predecesorii săi ne asigurau că totul merge strună.

 Marea şi masiva majoritate a politicienilor ‘normali’ nu au făcut o oră de voluntariat în toată vieţulica lor, ba chiar dispreţuiesc această activitate, crezând că e pentru proşti să ajuţi prostimea. Au căzut din leagăn, direct în grădiniţă, apoi în gimnaziu şi poate în liceu sau o facultate ‘particulară’ şi au descălecat în politică, unde au început să mănânce seminţe pe la televiziuni şi prin instituţiile statului, în timpul liber dintre două afaceri dubioase. Cât despre grafice explicative pentru identificarea unor soluţii la vreo complicată problemă, analize financiare sau de orice fel – nici picaţi cu ceară, că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere.

 Pe Valeriu Nicolae, Secretar de Stat la Ministerul Muncii, îl ştiu toţi copiii disperaţi din Ferentari, cel mai naşpa ghettou din Bucureşti, inclusiv zonele unde nu intră nici Poliţia. Acolo s-a găsit, după ce s-a plictisit de o excelentă carieră în IT şi apoi de una de lobby social la Bruxelles, să creeze o organizaţie care să îi ajute. Şi el e în spatele unui documentar: ‘Toto şi surorile lui’, un film care a luat anul trecut toate premiile care se puteau lua şi încă ceva în plus, pentru că redă cruzimea vieţii unor copii care nu au nici o vină în-afară de faptul de a se fi născut din părinţi săraci. E un trainer şi mentor incredibil, din ăia care te ia, te rupe, te descompune şi apoi te recompune de nu te mai recunoaşte nici mămucă-ta. Chiar dacă e un foarte ocupat demnitar, în fiecare sâmbătă face sport cu copiii (pentru că el însuşi, băiat sărac vai şi-amar, a fost salvat prin sport), iar apoi duminica face teme cu ei. Nu cu unul – doi. Ci 20, 30, 40, iar ultima oară 50 de copii, care învaţă să scrie şi să citească datorită lui, pentru că o fi şcoala obligatorie şi gratuită, dar nu pentru toţi. Şi Valeriu ăsta face giumbuşlucuri din astea, alături de o gaşcă de voluntari şi oameni cumsecade, care au venit în proiect fascinaţi de rezultatele pe care le are. Speriat de cât de mult costă maşinile demnitarilor, doar una dintre multele privilegii pe care şi le-au creat cei din guvernele precedente, Valeriu, alături de alţi colegi din guvernul tehnic, merge cu metroul sau pe jos, pentru că… ‘o tonă de copii ar putea fi ajutaţi de banii ăia’. La Guvern, numele lui e legat, printre altele, de strategia anti-sărăcie.

Câţi politicieni din vechea gardă ştiţi care să îşi petreacă week-end-urile făcând ceva util pentru comunitate? Şi acum mă refer la TOATE week-endurile, nu la alea din campania electorală, când ne pozăm şi pupăm cu babe şi bebeluşi, până facem icter, numai să iasă votul? Pe câţi dintre ei i-aţi văzut scriind un blog cu zeci de mii de cititori, unde să povestească ce îi bucură sau ce îi scârbeşte în misia lor?

Pe Anca Dragu, ministru al Finanţelor Publice, am cunoscut-o de întâi iunie. Când m-a salvat. Eram invitată să particip la serbarea copiilor şi eventual să fac câteva jocuri cu copiii. Atâta doar că microfonul nu mergea, copiii erau mai mulţi decât anticipasem şi programul pe care îl aveam în minte a fost ca nuca în perete. Doamna ministru a propus cu naturaleţe să ne jucăm cu toţii ‘Tăranul e pe câmp’. Şi dă-i cu ţăranul e pe câmp, până ne-am amuzat şi emoţionat cu toţii: copii, părinţi, reprezentanta UNICEF, oamenii de la pază. După aşa ruşine, doamna ministru m-a primit cu aceeaşi naturaleţe, la o discuţie despre programul şcoală după şcoală, în timpul căreia am auzit excelente argumente şi, mi s-a părut mie (doar poate că mă înşel), că i s-au umezit ochii în timp ce vorbeam despre cei 225.000 de copii (conform cercetărilor World Vision România) care merg la culcare flămânzi.

Pe domnul Cioloş nu am avut ocazia să îl întâlnesc personal. Dar am fost foarte impresionată să aud că mai discret aşa, ca să nu se speculeze în presă, face adesea donaţii pentru copii nevoiaşi şi nu de puţine ori ne-a îndemnat să îi urmăm exemplul civic prin donaţii pentru achiziţionarea operelor lui Brâncuşi sau prin participarea la evenimente de ecologizare.

Nu zic, sunt şi rătăciţi în Guvernul ăsta. L-am criticat pe ministrul Bostan care s-a găsit el să spună că pentru învăţământ ar trebui să plătească părinţii aşa, o sumă simbolică, un o sută de lei pe lună acolo. Un mizilic, în condiţiile în care 52% din copiii României trăiesc în sărăcie şi risc de marginalizare socială. Să-l iei de aripă şi să îl scuturi bine, ca să vezi de unde are el astfel de idei… De doamna Lipă nici nu vreau să spun prea multe. Când a fost vorba despre dezvăluirile Mariei Olaru, cu privire la metodele violente folosite în gimnastica românească, doamna ministru i-a spus, în culisele unei emisiuni, că nu ar fi trebuit să vorbească public despre ‘aşa ceva’, girând astfel, de la înălţimea ministeriabilităţii sale, agresivitatea în domeniul pe care îl păstoreşte şi în stat în general (fiind ea membru al Guvernului).

Însă una peste alta, e poate pentru prima oară în istoria post-decembristă că avem în Guvern nişte oameni cu capul pe umeri, oneşti, foarte competenţi pe domeniile pe care le păstoresc, care au făcut şcoli pe bune, care sunt invitaţi să susţină prelegeri la Oxford şi alte şcoli prestigioase din lume, care ajută ei înşişi oamenii la nevoie din calcul uman şi nu politic, şi care n-or fi ei infailibili, dar care lucrează pe rupte pentru interesul public, nu cel privat. Nu toţi se ostenesc şi nu toţi sunt prezenţi în spaţiul public, dar cu cât unii se ostenesc mai tare, cu atât sunt mai atacaţi (vezi cazurile Ghinea şi Voiculescu), semn că deranjează. Şi cu cât deranjează ei mai tare, cu atât e mai bine pentru noi, cetăţenii care trebuie să trăim, să ne tratăm şi să ne şcolim în România.

Acu’, treaba e aşa:

De avut îi avem. Dar ce facem cu ei? Ei sunt. Noi? Că mi se pare că din păcate tot toamna se numără bobocii!

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *