România mea frumoasă

Observ tot: şi cele bune şi cele rele. Nu pare, pentru că vorbesc mai adesea despre cele rele, care mă  deranjează, şi fac asta pentru că îmi doresc schimbări şi cred că dacă nu vorbim deschis despre probleme nu avem nici o şansă să le rezolvăm. Dar azi vreau să vorbesc despre cele bune. Ca să alung din relele aruncate dinspre marele meeting şi ca să marchez un eveniment important pentru cei care doresc şi lucrează pentru binele României: Gala Societăţii Civile. La care se premiază proiectele care schimbă ţara zi de zi, pas cu pas, leuţ cu leuţ. Îmi pare rău că nu am putut să fiu în sală, să mă contaminez de emoţiile celor ale căror proiecte le-am jurizat (secţiunea voluntariat), să mă bucur de bucuria tuturor celor care se ştiu apreciaţi prin acest eveniment şi să fiu alături de ei cu cele mai calde încurajări şi mulţumiri.

În primul rând, titlul acestui articol e împrumutat. Iniţial a fost un hashtag, creat de Valeriu Nicolae. Îl ştiţi? Aţi auzit de el? În fiecare weekend Valeriu e cu copiii din Ferentari. Sâmbata dimineaţa îi adună la joacă, iar duminică îi adună ca să facă teme. În fiecare weekend. De ani de zile! Negreşit şi nelipsit, că e soare sau ploaie, Valeriu alege de fiecare dată copiii. El se înconjoară de voluntari care ajută la teme, de meşteri care ajută la renovarea boxelor pline de şobolani în care locuiesc copiii, de patiseri care aduc ceva dulce, de stomatologi care se uită la dinţii cariaţi şi dureroşi, de medici care iau sau previn alte dureri, de psihologi care se uită la traumele, mult prea numeroase deja, ale celor mici. Acum mulţi ani Valeriu a creat organizaţia Policy Center for Roma and Minorities care dăinuieşte şi azi sub conducerea Ralucăi, o femeie curajoasă (şi tare frumoasă), care se bucura aseară că unul din programele organizaţiei, trupa de teatru PlayHood (întâmplător creată de fratele meu – felicitări, frăţioare!), a luat un premiu la gală.

La Baia Mare, Claudia s-a săturat să asiste la excluziunea socială a copiilor de pe groapa de gunoi a oraşului. Copii fără acte (cel mai adesea), care nu erau primiţi la grădiniţă şi la şcoala din oraş, ca nu cumva să îi sperie şi să îi alunge pe ceilalţi copii. S-a luptat pentru dreptul lor de a fi primiţi la şcoală şi ajută şi ea cu tot ce poate. A dus în comunitate containere (numai ea ştie cum a făcut rost de ele) cu duşuri pentru ca oamenii şi copiii lor să aibă unde să se spele, pe principiul că orice copil spălat miroase frumos, ca orice alt copil spălat. Duce copiii la spital dacă e nevoie, face rost de sobe că iarna nu-i ca vara şi, în general, are planuri mari şi de lungă durată cu comunitatea de acolo pentru care caută mereu resurse de toate felurile.

Într-un sat de lângă Lugoj, Ancuţa, o participantă la unul din atelierele mele de Dream Management, iniţial a vrut să ajute copiii vecinei ei mai puţin norocoase: cu haine, cu mâncare, cu lemne de foc şi ce mai trebuie. Le-a făcut un abonament la lapte şi pâine cu bani strânşi de la oameni buni. Apoi şi-a băgat nasul un pic pe la teme. S-a dus la şcoală să se intereseze de situaţia copiilor. Şi a plecat îngrozită de acolo. A aflat că o mulţime de copii sunt în situaţii de sărăcie ne-umane, într-unul din judeţele cele mai bogate din ţară şi nu vreun Vaslui sau vreun Teleorman. Aşa că nu a mai aşteptat nimic. Cu simplitate, s-a pus pe treabă. Săptămâna viitoare organizează o şcoală de vară pentru 65 de copii. Încă nu ştie din ce va asigura micul dejun şi prânzul pentru toţi copiii, aşa cum s-a gândit ea că ar fi bine, pentru ca ei să poată recupera din întortocheata materie pierdută pentru că părinţii lor nu au ştiut, în timpul anului, să îi ajute. Dar ca şi Raluca care conduce organizaţia din cel mai rău famat cartier din Bucureşti, Ancuţa mea dragă e curajoasă. Şi merge înainte şi o să vadă ea cum o să o scoată la capăt, dar de oprit nu se opreşte, pentru că acum nu e de oprit: cei 65 de copii contează pe ea şi dacă se opreşte ea, nu se va porni nimeni în locul ei.

Copiii din România au multe lipsuri. Potrivit unui studiu al World Vision România 1 din 11 copii merge flămând seara la culcare, iar 3% dintre ei nu au niciodată destulă mâncare pe masă şi vin la şcoală flămânzi şi vai de ei. Pentru ei, organizaţia a creat programul Pâine şi Mâine prin care companii şi oameni cumsecade, care poate ştiu sau nu ce e foamea în copilărie, oferă o masă caldă copiilor care vin la şcoală.

Dincolo de foame, copiii suferă de… dureri de dinţi. În România, 75% dintre copii (6 – 11 ani) au carii pe dinţii temporari şi 39% pe dinţii definitivi. În mediul rural cabinetele stomatologice sunt o raritate. Nu mai există, cum era înainte de 1989, cabinete medicale şi stomatologice în şcoli, iar la nivel naţional nu există niciun program de prevenţie orală. De aceea, în ianuarie 2017 Merci Charity Boutique din Bucureşti a creat primul cabinet stomatologic mobil din România care asigură consultatii si preventie gratuita copiilor necăjiţi. S-au zbătut pentru finanţări, pentru produse necesare funcţionării cabinetului, au găsit dentişti voluntari. Dar nu e destul: legislaţia în vigoare e neclară în ceea ce priveşte cabinetele mobile, aşa încât solicitarea lor de funcţionare a fost descurajată. Aşa încât au continuat să se zbată şi pe la instituţiile publice, să convingă cu privire la necesitatea acestor cabinete. Pentru că nu s-au lăsat, acum exista un draft de norme/cadru legislativ pentru functionarea cabinetelor mobile de medicină.

Despre Viscri auzim mereu, pentru că are onoarea de a fi devenit destinaţie pentru Prinţul Charles (dacă nu mă înşel). Dar în lipsa alteţei sale, Viscri nu e decât un sat izolat, unde nu există transport în comun. Cel mai apropiat oraș mare este oraşul Braşov, la doar 80 de km, dar majoritatea copiilor de acolo nu l-au văzut niciodată. Prin proiectul ‘Orice copil poate călători’ şi cu ajutorul Little Bucharest Hostel și Pura Vida Sky Bar&Hostel Bucharest, câteva sute de copii au putut vizita capitala ţării, ieşind pentru prima oară din satele lor. În timpul excursiei, alaturi de institutiile partenere, copiii au vizitat Gradina Botanica Bucuresti, Muzeul de Istorie, Palatul Sutu, Muzeul Antipa, Palatul Parlamentului, Libraria Carturesti Carusel şi au avut parte de un tur ghidat prin centrul Bucurestiului si Calea Victoriei. Câte amintiri frumoase şi dătătoare de speranţă nu vor fi dus cu ei acasă!

Pe cei de la iniţiativa ‘Change for Change’ nu îi cunosc personal, dar mi s-au umezit ochii când am citit descrierea proiectului lor, construit pe idea ideea ca ‘lucrurile marunte pot fi cu adevarat insemnate in momentul in care sunt adunate si directionate corect’. Practic, ei încurajează oamenii să pună într-o puşculiţă mărunţişul pe care îl au prin portofele. Pusculitele se realizeaza din doze de Coca Cola spalate si taiate cu o freza pentru se obtine un orificiu specific unei pusculite. Toate dozele sunt etichetate si numerotate, iar impartirea pusculitelor se face prin prieteni, colegi şi cunostinte care le solicita pentru uz propriu sau pentru a le distribui mai departe. Dozele sunt transformate in pusculite de catre o echipa de două persoane, iar comunicarea pe Facebook este tinuta de o singura persoana. Banii strânşi în 2017 au fost folosiţi pentru a renova casa unei familii sărace, cu 10 copii. Le mulţumesc enorm pentru faptul că datorită lor 10 copii poate nu mai tremură iarna de frig.

Rămânând tot în zona locuirii, cei de la Habitat pentru Humanity (conduşi de fostul meu coleg Roberto Pătrăşcoiu) au construit nu mai puţin de 36 de case, în doar 5 zile. Să nu uit să îi menţionez şi pe cei de la ”Plantam fapte bune in Romania”, care în 2017 au plantat in 11 judete un numar de 88.185 puieti, pe o suprafata totala de 27 de hectare si au mobilizat un numar de 4502 voluntari, 15 parteneri in administratie si 50 de sponsori.

Şi câte şi mai câte lucruri bune se întâmplă în România mea frumoasă, care au fost sau nu au fost prezentate aseară la Gală şi care se întâmplă neştiute în latul şi în lungul ţării. Musai să scriem despre aceste lucruri. Musai să le dăm aripi. Musai să le sprijinim cum putem fiecare: cu bani, cu timp de voluntariat, cu încurajări pentru iniţiatorii lor, cu rugăciuni (dacă asta se încadreză în setul nostru de valori), cu contacte (da, sunt tare importante!), cu 2%, cu 20%, cu inimă deschisă şi bună, cu gând curat.

În România mea frumoasă, Simona nu e un accident. Suntem mulţi cei care, la fel ca ea, sperăm ‘să avem mai multă încredere în noi ca oameni’ şi ‘credem totuşi 100% că avem forţă să facem orice ne dorim’. Dar cum zice şi Simona ‘Trebuie întâi să visăm!’. Iar în România mea frumoasă sunt mulţi cei care visează, iar apoi se pun pe treabă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *