fbpx

Voluntariat pe limba bunicilor

(Articol aparut in Dilema Veche)

 

‘Deci asta-i ca un fel de muncă patriotică, dacă stau să mă gândesc. Adică noi ne-am chinuit să scăpăm de asta şi tu te bagi de bunăvoie? Păi cum adică?’

Eram în anul I de facultate, la puţini ani după Revoluţie (sau ce-o fi fost) şi încercam să le explic bunicilor mei că m-am înscris la un program de voluntariat la organizaţia World Vision.

‘Ould cum? Vijelie? Da’ voi nu mai ştiţi să vorbiţi româneşte?’

Părinţii erau deja dresaţi. Din clasa a noua până la finele liceului coordonasem un program de animaţie pentru copiii din cartierul nostru, Valea Aurie, de la periferia Sibiului. Un cartier fain cum îi e şi numele, cu 64 de blocuri ridicate pe vremea lui Ceauşescu pentru clasa muncitoare şi producătoare de odrasle pentru care existau prea puţine activităţi de timp liber. Un grup de tineri veniseră tocmai din Bruxelles în vara lui 1992, ca să vadă cum e România (văzuseră la telvizor imagini înfiorătoare cu copiii din orfelinate) şi ca să creeze un program de animaţie pentru copii. Zece zile a răsunat cartierul de jocurile şi cântecele lor. Energie, frăţie! După nici cinci zile copiii veneau la program ca teleghidaţi, iar după plecarea belgienilor eram aşa de entuziaşti că am hotărât, nişte lungani de clasa a opta şi câţiva un pic mai mari, să continuăm programul şi în lipsa belgienilor.

Energia pe care ţi-o dă implicarea în comunitate a rămas parte din noi. Plecaţi pe la universităţi ne-am găsit greu locul, îngroziţi de încorsetarea curriculară ce mătura toate facultăţile. Prin anul doi de facultate, creierul meu era aşa de murat în plicitiseala cea de toate zilele, încât nu am cugetat de două ori înainte de a răspunde la un anunţ de recrutare de voluntari pentru Telefonul Albastru, o linie de consiliere pentru copii abuzaţi.

Şi am explicat cui mă întreba că da, lucrez fără să fiu plătită, pentru că vreau să ajut copiii, că fac asta ca să învăţ ceva nou care nu se poate învăţa la facultate, ca să cunosc oameni la fel ca mine, ca să retrăiesc anii faini de la Sibiu, când eram responsabilă pentru mai mult decât luatul de note bune. Şi că nu, nu e ca la munca patriotică, pentru că nimeni nu obligă pe nimeni să facă voluntariat, că motivaţia de a face voluntariat nu trebuia să fie musai ‘propăşirea patriei’, voluntarul fiind liber să facă voluntariat şi din motive egoiste precum cele de mai sus.

Când am devenit coordonator de voluntari, bunicii mei erau mai pregătiţi:

Deci acum eşti un fel de şefă peste alţii ca tine care lucră pe de-a gratis. Atâta numa’ că acuma pe tine te plătesc’. Era deja anul 2000 şi se mai estompaseră amintirile comunismului, dar încă nu suficient pentru a elimina din mentalitate ideea că musai trebuie să existe un ‘şef’. Mi-a fost greu să le explic că nu sunt ‘şef’, iar clarificarea noţiunii de ‘coordonator de voluntar’ mi-a dat destulă bătaie de cap nu numai în relaţie cu rudele, dar şi mai târziu, când am devenit formator pentru coordonatori de voluntari. De îndată ce un coordonator de voluntari are impresia că e ‘şef/ă’, o parte din legitimitatea sa se duce pe apa sâmbetei. Coordonatorul de voluntari este mai degrabă cel mai ‘exemplar’ dintre voluntari, modelul de la care se învaţă meşteşugul voluntariatului, cel care, în spatele cortinei, ‘programează’ succesul, un lider care conduce prin exemplul personal, cel care se asigură că voluntarii vor să vina şi mâine şi poimâine.

În noua mea poziţie de coordonator de voluntari lucram frenetic, la ore ciudate. Asta nu e o poziţie pentru ‘cincişti’, oameni care vor un job de la nouă la cinci. Coordonatorul de voluntari nu lucrează în orele de program, ci atunci când au timp voluntarii: după orele de serviciu, după cursuri, după ce au făcut mâncare şi pus copiii la culcare, la sfărşit de săptămână, de sărbători, în primele ore după petrecerea unui dezastru natural. Altfel, mă îndeletniceam cu recrutarea de voluntari, cu orientarea şi  formarea lor, cu ‘pensionarea’ celor care doreau să se retragă şi cu multe altele, printre care şi gestionarea aşteptărilor nerealiste.

‘Poţi să ne trimiţi nişte voluntari să descărcam camionul cu donaţii? A sosit acum şi am avea nevoie rapid de câţiva băieţi’.  ‘Da, o secundă să caut nişte băieţi prin buzunare. Să pun în apă caldă ‘Voluntarul la plic’ şi să pun şi niste sare deasupra ca să mă asigur că ies băieţi. Se ştie că dacă pui zahăr, ies mai degrabă fete’.

Mobilizarea rapidă e ceva uşor de făcut în era internetului, însă pe vremea când nu erau încă nici măcar telefoane mobile, darămite what’s up, skype, telegram şi altele asemenea, planificarea era mama succesului. Cultura reminder-elor încă nu ne invadase: te înţelegeai azi cu grupul că peste o săptămână la ora cutare se făcea acţiunea, peste o săptămână fix lumea era la treabă.

Cei trei ani în care am fost coordonator de voluntari au fost unii din cei mai inovativi şi mai intenşi ani din viaţa mea profesională. Recent o fostă voluntară din programul de educaţie pentru sănătate, acum lector în psihologia sănătăţii la o universitate importantă din Marea Britanie, îmi scria:

‘Citeam zilele trecute despre starea jalnica a educaţiei pentru sănătate în România, si nu-mi vine să cred: când făceam noi voluntariat la WV, în echipa ta, în 2000, era acum 15 ani! Şi lucrurile păreau că nu pot decât să se modernizeze! Ei bine nu, din păcate. (…) Dacă aş avea timp (…) aş organiza ceva local (…), pentru că am impresia că e jale’.

Coordonam cam 100 de voluntari pe an, într-un sistem piramidal în care fiecare program era coordonat de un coordonator voluntar de voluntari. Ulterior etapei de recrutare a voluntarilor şi de formare a coordonatorilor lor, eu lucram mai mult cu aceştia din urmă. La o echipă de 100 de voluntari, făceam un efort pentru a-mi aminti numele fiecărui voluntar, dar ar fi fost aproape imposibil să coordonez personal activitatea fiecăruia.

‘Mirela, asta e cea mai coerentă strategie de voluntariat pe care eu am văzut-o de când sunt manager zonal. Care este cel mai important lucru pe care ţi-l propui pentru următoarele şase luni?’

În capul meu: ‘Ce amarul meu să îmi propun? Am douăzeci de ani şi asta e prima strategie pe care o scriu în viaţa mea, habar n-aveam ce e aia o ‘strategie’ înainte să scriu textul ăsta. Tu eşti o zeiţă peste noi toţi, o şefă adevărată. Ce pot eu să spun ca să fie şi adevărat şi inteligent?’.

Pe gură: ‘Vreau ca voluntarii să dea o mână de ajutor tuturor departamentelor din organizaţie. Vreau ca ei să devină indispensabili. Şi vreau ca eu să fiu aşa de bună la coordonarea lor, încât să devin şi eu indispensabilă pentru organizaţie. De neînlocuit!’.

Zeiţa şi-a ridicat privirea din nişte documente, mi-a zâmbit cu un colţ al gurii mai mult decât cu celălalt şi mi-a spus părinteşte:

Mirela, nimeni nu e de neînlocuit. Dar e bine să lucrăm ca şi cum aşa am fi’.

Zeiţa avea dreptate, dar se înşela amarnic. Nimeni nu e de neînlocuit, dar voluntarii lucrează ca şi cum ar fi de neînlocuit, aşa încât ei sunt singurii care sunt de neînlocuit. Atâta timp cât ei există, uşa democraţiei şi a omeniei va râmâne deschisă. Orice s-ar întâmpla.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *