fbpx

Lupul şi copiii care nu vor vota idioţi. Idei de la Gala Societăţii Civile.

Explozii de bucurie pe de o parte şi un vaier pe celelalte părţi, datorită rezultatelor alegerilor locale. Fericiţi unii, supăraţi toţi ceilalţi, pentru un rezultat pe care numai cine nu e interesat de treburile publice nu îl ştia deja. În vâltoarea împărţirii vinovăţiilor, s-a aruncat şi numele societăţii civile, întrucât nu a fost în stare să păstreze ce a cucerit prin evenimentele care au dus la Colectiv. Şi care au făcut ca ‘practic să avem nişte ONG-uri la Guvern’, ca să îl citez pe Mircea Toma, care a moderat aseară Gala Societăţii Civile, evenimentul unde se premiază proiectele ONG-urilor şi grupurilor de iniţiativă.

– Ştiţi că sunteţi primul premier care a fost invitat să deschidă Gala în atât de mulţi ani de existenţă a sa?, l-a întrebat moderatorul pe domnul Cioloş

– Ştiu şi nu ştiu cum să interpretez asta. Poate nu am guvernat destul.

– Noi ştim că în trecut au fost intervenţii. Miniştrii care şi-ar fi dorit tare mult să fie aici şi care nu au fost invitaţi. Dumneavoastră poate aveţi pile…

Discursul premierului ne-a adus aminte că am parcurs un drum lung din 1989 până acum. ‘Pe mine, ca cetăţean, mă bucură foarte mult că societatea civilă nu se limitează la a contesta, ci contribuie şi la identificarea soluţiilor şi chiar la implementarea lor. Miniştrii şi secretarii de sat din actualul Guvern, care provin din societatea civilă, au moştenit un aparat mai inert decât ne-am dorit, însă important e că există o energie şi o dinamică nouă’. Ne-a adus aminte şi de faptul că dincolo de ceea ne diferenţiază (ex. mediul urban vs. mediu rural, condiţie socială, etc.), toată lumea aşteaptă o schimbare, însă foarte multă lume aşteaptă ca acestă schimbare să vină de undeva – de la Uniunea Europeană, de la NATO, de la Guvern, de la ONG-uri – şi “mai puţin ne asumăm noi înşine greutatea schimbării’.

Ca membru în juriu am avut o treabă grea, mai ales când au fost de decis câştigătorii marelui premiu. Cui să îi dai punctajul maxim? Unui proiect care a creat impact la nivel naţional şi a salvat zeci de mii de copii de la bezna analfabetismului, sau unui proiect care a adus lumina în ultimele trei şcoli fără curent electric din ţară? Unui proiect care ajută persoanele în vârstă să aibă un final demn sau unul care salvează soiurile tradiţionale de fructe, luptând cu malaxorul uniformizator al globalizări? Unui proiect social sau unui proiect economic? Dar de ce nu unui proiect artistic, care ne aminteşte de valorile şi sacrificiile de altădată?

Despre Costică Acsinte probabil că nu aţi auzit. Şi probabil că nici despre Cezar Popescu. Primul a fost un fotograf de război. În primul război mondial. Al doilea este un cetăţean al zilelor noastre, cum sunt mulţi alţii. După ce i-am citit povestea, mi-l imaginez pe Cezar Popescu ca fiind un om deosebit de răbduriu. Cezar Popescu a scanat, singur, 6840 de imagini care ne pun înaintea unor frânturi de viaţă a generaţiei care ne-a precedat. Sunt imagini înduioşătoare. Un grup de tineri cu un mieluţ. Un grup de muzicanţi: ‘Muzica Jazz Slobozia 1943’. Doi soldaţi care par că se ţin de braţ. Doi bătrânei serioşi, aşa cum stăteau oamenii la poză înainte să fie moda zâmbetului. De 17.000.000 de ori au fost vizualizate aceste imagini pe flickr. 17.000.000! Un succes de care Cezar Popescu e mândru, cu atât mai mult cu cât echipa de proiect a fost formată dintr-o singură persoană: el însuşi, în calitate de voluntar. Dacă s-ar mai apuca încă o dată de un astfel de proiect: ‘În continuare aș încerca pe cît posibil să stau departe de bani publici și în nici un caz nu m-aș mai apuca singur de un proiect de o asemenea anvergură. Acesta este și motivul pentru care anul trecut am înființat o asociație non-profit’. Pe scenă, ca să îşi ia premiul, a urcat cu un tricou anonim şi cu o geantă de computer în spate, cam obosit, după o zi şi o noapte petrecute într-o secţie de votare.

Free Mioriţa este asociaţia care aduce electricitate celor care încă trăiesc la lumina lumânării. Până să intervină această aosciaţie mai erau încă 3 şcoli, cu 27 de elevi, care încă nu aveau lumină. În prezentarea proiectului, iniţiatorii spun: ‘Este greu de crezut că un copil din munti are sanse in viata atata vreme cat nici acasa si nici la scoala nu are curent electric. Apoi, calculatorul impreuna cu programe educationale, le dau o sansa sa fie egali cu ceilalti copii din tara si, mai departe, sansa unui viitor mai bun’. Totul a pornit de la Iulian, care spune că are o bicicletă, o ţară faină şi nişte oameni care trăiesc în întuneric în ea. Pentru el, ‘voluntariatul este o stare de spirit, ca să nu zic o ocupație permanentă. Momentan pedalez prin România pentru a o re-descoperi și pentru a descoperi oameni care nu au lumină’. Pe scenă, Iulian a ţinut să precizeze ceva care să ajungă şi la urechile domnului Cioloş: ‘Suntem o mână de oameni. E un eşec că suntem aici pentru că asta înseamnă că nu avem instituţii care să pună lumină, veceuri, drumuri. Sper ca Guvernul să se inspire din ceea ce facem. Progamul propus de noi, Prima Lumină, e blocat la Guvern de 6 luni’. Într-o conversaţie separată am încercat să îi sugerez lui Iulian că 6 luni nici nu e chiar aşa mult într-o birocraţie mare, însă el mi-a povestit despre copiii dintr-un sat de munte care merg prin pădure ca să ajungă la şcoală şi nu de puţine ori le e dat să se întâlnească cu lupul.

Am şi tăcut 10 secunde, într-un moment de reculegere, pentru moartea inutilă a unui om. Asociaţia Carusel a luat premiul pentru proiectul ‘Dreptate pentru Dinte’. Venită pe scenă, echipa proiectului nu a spus prea multe. Liderul lor s-a emoţionat şi l-a înghesuit plânsul când a anunţat ca premiul îi e dedicat lui Dinte, un parcagiu care a fost omorât în bătaie în arestul Poliţiei. După eforturile de demascare a abuzului, poliţistul va face puşcărie, ‘dar la ce ne foloseşte? În România, în alte părţi, se întâmplă aceleaşi abuzuri’.

Asociaţia OvidiuRo ne spune ca peste tot in Romania, copiii din zonele cele mai sarace incep scoala fara notiuni de baza, pentru că acasa nu au carti, iar parintii saraci nu sunt constienti nici macar de cat de important este să vorbeasca cu copiii lor, cu atat mai putin să le citeasca. Prin urmare, această asociaţie a creat un program prin care trimite copii la grădiniţă. Au început cu 2400 de copii, dar ambiţia lor era să trimită toţi copiii la grădiniţă. Şi au reuşit. Prin aprobarea unei legi care va asigura.

Ne-am şi amuzat. O câştigătoare elocventă în discursul de acceptare a premiului, ne-a dat asigurări: ‘Nu candidez la nimic. Eu fac politică în fiecare zi. Cresc copii care nu o să voteze niciodată idioţi’.

Cu astfel de exemple, e evident că în societatea civilă există zvâc, chef de treabă şi idei. Acu’ întrebarea e: ce facem noi cu ele? Le susţinem ca să crească şi să se înmulţească sau ne uităm de pe margine să vedem care pe care: dacă corupţii pe noi sau ei pe noi? Că până nu ne hotărâm să susţinem masiv aceste iniţiative cu un leu, cu o mână de voluntariat, cu o prezenţă într-un consiliu director, cu o idee şi cu ce om mai putea, degeaba arătăm cu degetul la societatea civilă. Societatea civilă suntem noi toţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *