Din nou despre cazul Bodnariu. 4 observaţii şi 3 concluzii preliminare.

(Articol publicat initial pe platform republica.ro).

Parcă Winston Churchill a fost cel care a spus că nu ar trebui să irosim o criză bună, iar în unele cercuri politice şi economice asta a devenit o regulă de aur pentru cei care doresc să pună pe agenda publică o anumită tematică.

Cazul Bodnariu, umflat mediatic de Antena 3 şi alte canale media care au dorit să călărească valul audienţei facile, va fi uitat mai devreme sau mai tărziu, atunci când monstrul nesătul şi labil al presei de scandal va avea nevoie de alte subiecte ieftine pentru vânzarea reclamei scumpe. Şi n-ar fi păcat să nu învăţăm nimic din el? Iată câteva obervaţii, pe baza cărora vom trage câteva concluzii şi învăţături.

Observaţii:

1. Circul mediatic din ţara noastră e infect şi infectează. Experţii în asistenţă socială şi protecţia copilului, din România sau Norvegia, nu au fost invitaţi să comenteze pe la variile televiziuni cu audienţă mare. Vocea lor a rămas neauzită sau în cel mai bun caz marginală, în ţara care în ultimul sfert de secol a avut cele mai mari probleme din lume în acest domeniu. Probabil că ar fi spus lucuri de bun simţ, deci care ar fi scăzut considerabil audienţele. Am avut în 1989 între 100.000 – 200.000 de copii instituţionalizaţi în cele mai oribile condiţii. Despre condiţiile inumane din orfelinatele româneşti s-a vorbit în toată lumea şi din păcate vorbirea continuă pentru că după 25 de ani de la Revoluţie noi încă nu am reuşit să închidem toate acele orfelinate şi să îngrijim decent copiii care rămân fără părinţi. Am implementat totuşi o reformă masivă, care a dus la multe îmbunătăţiri. Reprezentanţi ai ţărilor vecine vin la experţii noştri ca să îi întrebe cum am reuşit să facem aceste progrese (deşi fără îndoială, rămânem în continuare deficitari la multe capitole), suntem invitaţi să acordăm asistenţă altor ţări, însă noi nu îi considerăm demni de a-i invita să ne spună ce cred despre un caz care a generat o adevărată isterie naţională. La Sinteza Zilei dedicată acestui caz l-am văzut pe ‘maestrul’ Zamfir declamând inepţii care nu îi fac cinste, pe doamna europarlamentar Weber care nu are nici o competenţă în domeniu şi pe mulţi alţii care erau aduşi în platou pentru a susţine teza deja fabricată.

2. Cultul penticostal şi cel baptist şi-au unit forţele şi au demonstrat o capacitate de mobilizare uimitoare. Au organizat proteste de susţinere a familiei Bodnariu în România, în Statele Unite şi în diferite ţări europene, chiar în lipsa dovezilor clare de persecuţie religioasă. Pentru autorităţile norvegiene suspiciunea de abuz asupra copilului e suficientă pentru a îndepărta copilul din familie şi în mod similar, suspiciunea persecuţiei religioase a fost suficientă pentru inflamarea capilor şi membrilor cultelor baptist şi penticostal, care au creat un discurs public extrem de eficient şi au mobilizat resurse considerabile pentru crearea unei infrastructuri protestatare (ex. pancarte identice cu mesaje identice în toate ţările în care s-au organizat proteste) demne de o cauză mult mai amplă. Nici BOR nu s-a lăsat mai prejos, declarând că ‘independent de motivele legale invocate de autorităţi, rolul părinţilor, respectiv al familiei, trebuie să rămână prioritar în creşterea şi educarea copiilor’. O declaraţie halucinantă şi extrem de riscantă dacă, în cele din urmă, teoria abuzului va fi confirmată. La o citire lucidă declaraţia BOR ar putea să fie înţeleasă de milioanele de credincioşi români că atâta vreme cât bătaia copiilor are loc într-o familie e creştină, BOR nu are o problemă prea mare cu acest lucru. Cazul Bodnariu a fost o ocazie în plus pentru a constata felul în care creşte influenţa fundamentalismului religios în România şi felul în care spaţiul şi discursului public sunt tot mai invadate de către culte tot mai bine organizate. Întrebarea este dacă aceste culte îşi vor folosi influenţa în sens benefic, pentru dezvoltare socială, sau pentru întoarcerea spre credinţe şi comportamente pe care le crezusem depăşite.

3. Dacă nu mă înşel, a fost pentru prima oară când am avut un şir de proteste pentru apărarea drepturilor unor copii. Chiar dacă aceşti copii nu trăiesc în România, au primit doar de foarte curând cetăţenie română şi chiar dacă adevărul este că nu se ştie dacă ei au fost abuzaţi sau nu în familia lor. A fost şi prima dezbatere publică mai serioasă cu privire la rolul bătăii în ‘educarea’ copiilor. A apărut ideea de ‘pălmuţă’ ca eufemism pentru bătăile care nu omoară sau care nu duc copilul la spital şi au apărut cel puţin trei tabere în acest sens: cei care resping vehement idea că ‘pălmuţa’ poate fi inclusă între metodele de educaţie, cei care recunosc, dar se ruşinează pentru uzul ‘pălmuţei’ şi cei care spun că e normal să baţi copiii neascultători. Ba, în cercurile creştine s-a răsfoit Biblia şi s-au extras de acolo perle de ‘înţelepciune’ despre cât de bună e bătaia ‘ruptă din rai’.

4. Oportunist, parlamentul a cedat în faţa presiunii publice create artificial de mass-media şi s-a grăbit să trimită o delegaţie pentru a cere socoteală unei instituţii străine independente, care funcţionează în baza unor legi la crearea cărora Parlamentul nostru nu a fost vreodată invitat să contribuie.

Concluzii

Câteva concluzii, a căror listă rămâne deschisă, pentru că desigur cazul nu e nici rezolvat şi nici încheiat.

1. În Matei, Capitolul 7, putem citi aceste cuvinte: ‘De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tăi şu nu te uiţi cu băgare de seama la bârna din ochiul tău?’. Nu îmi stă în fire să citez din Biblie, însă având în vedere implicarea diferitelor culte creştine în acest caz, îmi vine la îndemână. În România sistemul de protecţie a copilului rămâne o mare de probleme: minorele sunt traficate pentru prostituţie din centre de plasament şi din sate sărace, Centrul pentru Resurse Juridice arată că peste 5000 de persoane cu dizabilităţi au decedat în condiţii incerte în centrele care ar trebui să le asigure îngrijirea, vedem zilnic copii care cerşesc, care abandonează şcoala şi care sunt exploataţi prin muncă fără ca vreo autoritate să intervină. Asociaţia Adulţilor din Casele de Copii (Federeii) estimează că aproximativ 000 de persoane au trecut prin infernul orfelinatelor din România, iar aceste persoane se luptă zilnic cu consecinţele psihologice şi existenţiale ale unei copilării batjocorite pe bani publici. Dacă Parlamentul a găsit de cuviinţă trimiterea unei comisii care să investigheze situaţia din Norvegia, atunci s-ar cuveni să cerem Parlamentului să creeze o comisie specială pentru investigarea abuzurilor din aceste instituţii şi, în cazul în care abuzurile de care vorbesc sute de mii de oameni se vor confirma într-un raport oficial, să solicite Preşedintelui ţării să ceară scuze publice pentru suferinţele îndurate de către aceşti oameni. În Norvegia ţara pe care mergem să o inspectăm, copiii naziştilor deveniţi adulţi au creat o asociaţie similară şi au dat statul în judecată, obţinând nu doar daune morale, ci şi daune materiale, ce puteau merge până la un cuantum de 100.000 de euro / persoană, în funcţie de gravitatea abuzurilor suferite.
2. Valul de simpatie pentru cauza copiilor abuzaţi ar trebui canalizat pentru o mai bună protecţie a tuturor celor care au nevoie de sprijin, în primul rând cei care trăiesc alături de noi, în această ţară. Cum facem să ajutăm său să punem mai multă presiune şi pe autorităţile din România pentru a se îngriji mai bine de copiii noştri? Un asistent social câştigă 800-1000 de RON. Poate organizăm o campanie de strângere de fonduri pentru a crea un fond din care să poata să fie răsplătiţi acei asistenţi sociali care au rezultate remarcabile. Mai mult, poate mergem să facem voluntarit în orfelinate sau în sate sărace unde copiii care au părinţi analfabeţi sau semi-analfabeţi au nevoie de ajutor la teme. Poate donăm bani şi bunuri materiale pentru acele organizaţii non-guvernamentale care se ocupă de aceşti copii şi care dacă ar avea mai multe resurse ar putea să îşi înzecească eforturile pentru ca în ţara noastră să nu mai rămână nici un copil care merge la culcare flămând sau care trebuie să abandoneze şcoala, pentru că trebuie să meargă la muncă.
3. Pe viitor, poate că fondurile norvegiene ar putea să fie orientate pentru a contribui la clarificarea acestei neînţelegeri culturale care s-a creat între ţările noastre. Sunt convinsă că, exceptând canalele media care au urmărit audienţă rapidă, toţi ceilalţi actori au acţionat de bună-credinţă, indiferent pe ce parte a baricadei s-au aflat. Cu puţin efort şi creativitate această neînţelegere culturală ar putea să conducă la schimbări pozitive în ambele ţări: poate Norvegia învaţă să fie mai precaută în separarea copiilor de copii, iar noi învăţăm că educaţie se poate face şi fără ‘pălmuţe’ şi că depinde numai de noi dacă generaţia următoare e mai bună, mai educată şi mai luminată decât a noastră, sau mai îndobitocită, mai proastă şi mai flămândă. Caz în care… cine ne plăteşte nouă pensiile şi de la cine o să aşteptăm un pic de sprijin şi empatie la vârsta senectuţii? Şi cu ce drept?