Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Irina era studentă la Cluj când l-a cunoscut pe Karel, un băiat de doi metri fără un pic, din Cehia. Karel vorbea perfect româneşte, cu un accent şi un vocabular uşor arhaic, folosind cuvinte pe care noi nu le mai folosim demult. A fost uimită să afle că voinicul învăţase limba noastră din dragoste pentru un autor român, pe care îşi dorise mult să îl citească în original. Nu era vreun Eminescu, vreun Creangă, vreun Caragiale. De fapt, autorul era aşa de obscur încât atunci când i-a auzit numele, Irina nu a putut să îl conecteze cu nimic din ceea ce ştia ea despre literatură. Karel nu a fost dezamăgit: ‘Nu mă miră. E un autor foarte puţin cunoscut, dintr-un oraş mic’. Irina era şi ea dintr-un oraş mic, aşa că a vrut să ştie de unde era acest autor. Era chiar din Roman, oraşul ei. Si îl chema Max Blecher. Când i-a spus lui Karel că ea e din Roman, de emoţie, acesta a ridicat-o de trunchi în sus, a adus-o la înălţimea ochilor lui şi i-a spus grav: ‘Tu o să mă duci la Roman, ca să văd locurile în care a trăit Max Blecher’.   Read more about Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

În toamna asta (2018) am fost invitată să vorbesc la primul summit de dezvoltare personală, organizat de incredibila Anca Haladan. Am vorbit desigur, despre managementul visurilor. Redau mai jos discursul pe care l-am rostit mai mult sau mai puţin în această formă:

 

“O să intru direct în subiect şi o să încep cu o întrebare. O întrebare pentru fiecare în parte, chiar dacă vorbesc pentru toţi deodată. Iată întrebarea:

Care este cel mai mare vis al tău? Read more about Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Pro TV a încălcat grav etica profesională şi ne-a arătat-o pe Roxana, în toată vulnerabilitatea ei de copil sărac, spunând că îi e foame la şcoală, unde alţi copii au pacheţel în timp ce ei i se face rău de pofta de a mânca un biscuite şi o porţie de pireu cu carne. Chipul ei chinuit de această mărturisire a apărut nu doar la televizor, ci şi pe milioane de ecrane de telefon, pe tablete şi pe computere. A văzut-o o ţară întreagă şi mulţi dintre noi, mai ales mămici cu fetiţe de vârsta ei, au plâns ca proştii, lăsându-se atinşi de o grozăvie aşa de mare: grozăvia faptului că în România centenară a anului 2018, mai sunt încă Roxănici care vor să se facă doctoriţe, dar care până ca una alta nu au destulă mâncare pe masă. Din “banalul” motiv că tăticul ei s-a îmbolnăvit, iar sistemul nostru medical nu s-a sinchisit de faptul că lipsa sa de acţiune va lăsa câţiva copii cu burţile lipite de spinare. Read more about Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

 

“Nothing quite strikes fear into the heart of employees like the words “team-building event” – especially for those who have attended enough of these events to know how downright bizarre they can sometimes be”.

Aleg să încep acest articol cu un citat în limba engleză, pentru că nu sunt sigură că pot să traduc această frază cu suficientă măiestrie ca să redau precis anxietatea pe care o degajă alegerea minuţioasă a fiecărui cuvânt folosit. Dar o să încerc. Iată: “Nimic nu induce mai multă frică în inima angajaţilor decât cuvintele ‘eveniment de team-building’ – mai ales pentru aceia care au participant la suficient de multe evenimente de acest fel încât să ştie cât de bizare de-a dreptul pot ele să fie uneori”. Nu ştiu dacă am reuşit: vă rog să judecaţi voi.   Read more about Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Am plecat într-o zi de noiembrie. Deşi aveam un job bun. La 25 de ani făceam exact ce îmi plăcea cel mai mult şi fusesem trecută recent de la jumătate de normă la normă întreagă şi de la un salariu de 100 de dolari pe lună, la 163. Acum pare puţintel tare, dar ca să înţelegeţi, eu atunci câştigam la fel ca mami după 25 de ani ai ei de muncă. Chiar şi aşa, respiram un aer lipsit de speranţă. Cu ceva vreme în urmă îl votasem pe Iliescu, ca să nu îl votez pe Vadim. Mi se părea oribil, abject, de neimaginat. Read more about Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

In amintirea lui Prichi

In amintirea lui Prichi

Prichi. Îl chema Prichi şi îmi amintesc de el ca şi când ar fi aievea în faţa mea, în timp ce scriu, deşi nu l-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. De fapt nici nu ştiu când l-am văzut ultima oară, dar o să îmi amintesc pentru totdeauna ziua în care un unchi al meu – nu-i spun numele pentru că ştiu că unele rude îmi citesc articolele – a vrut să îl spânzure. Eram cu Mama şi Tata (aşa le spuneam bunicilor, spre deosebire de mami şi tăti, care erau părinţii) în căsuţa lor de două camere de la Muşca, un sat de lângă Roşia Montană. Da, toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar nimeni nu a auzit de Muşca. Un pic nedrept, pentru că eu la Muşca m-am născut, nu la Roşia Montană. Şi deci eram cu toţii acasă, într-o zi ploioasă. Cred că era sfârşit de vară, încă nu era frig, dar nici foarte cald nu mai era. Şi eu stăteam cu Prichi în braţe şi cred că îi povesteam ceva. Eram tot timpul cu Prichi. Unde mă duceam îl luam şi pe el. La început nu era uşor, pentru că eu eram mică şi el era destul de măricel. Mai apoi a fost mai uşor, pentru că eu creşteam, iar el rămânea tot la fel şi de statură şi de greutate. Numai eu creşteam, el rămânea la fel. Read more about In amintirea lui Prichi

România mea frumoasă

România mea frumoasă

Observ tot: şi cele bune şi cele rele. Nu pare, pentru că vorbesc mai adesea despre cele rele, care mă  deranjează, şi fac asta pentru că îmi doresc schimbări şi cred că dacă nu vorbim deschis despre probleme nu avem nici o şansă să le rezolvăm. Dar azi vreau să vorbesc despre cele bune. Ca să alung din relele aruncate dinspre marele meeting şi ca să marchez un eveniment important pentru cei care doresc şi lucrează pentru binele României: Gala Societăţii Civile. La care se premiază proiectele care schimbă ţara zi de zi, pas cu pas, leuţ cu leuţ. Îmi pare rău că nu am putut să fiu în sală, să mă contaminez de emoţiile celor ale căror proiecte le-am jurizat (secţiunea voluntariat), să mă bucur de bucuria tuturor celor care se ştiu apreciaţi prin acest eveniment şi să fiu alături de ei cu cele mai calde încurajări şi mulţumiri. Read more about România mea frumoasă

Lecţii de viaţă de la pisicul Il Pis

Lecţii de viaţă de la pisicul Il Pis

Pisicul nostru, un domnişor italian, căruia îi spunem Il Pis, a fost un pisic foarte dorit. Viaţa mea în continuă mişcare, cu deplasări frecvente şi o continuă pendulare între România şi Italia, făcea aproape imposibilă adoptarea unui pisic. De când a venit la noi, Il Pis ne-a învăţat foarte multe lucruri importante. O să împărtăşesc aici patru dintre ele.   Read more about Lecţii de viaţă de la pisicul Il Pis

Excluziunea civică şi socială a celor lipsiţi de educaţie?

Excluziunea civică şi socială a celor lipsiţi de educaţie?

Gheorghiţă a avut ghinionul să se nască într-o familie foarte săracă. Primul dintre cei cinci copii. Părinţii s-au străduit o vreme să îl trimită la şcoală, dar când să treacă dintr-a şasea într-a şaptea, tatăl lui s-a lovit la un picior şi nu a mai putut munci cu ziua. Gheorghiţă se făcuse vlăjgănel peste vară, aşa că a început să meargă el când îl chemau oamenii de prin sat. Tatăl lui nu a reuşit să rezolve cu piciorul: ar fi trebuit o radiografie sau chiar un RMN, internare la spital şi câte şi mai câte pentru care nu avea asigurare, aşa că e cu piciorul lovit în zi de azi. Read more about Excluziunea civică şi socială a celor lipsiţi de educaţie?

Azi sărbătorim, parţial inutil, Ziua Copilului. Iată de ce şi iată ce poţi face ca această sărbătoare să aibă sens.

Azi sărbătorim, parţial inutil, Ziua Copilului. Iată de ce şi iată ce poţi face ca această sărbătoare să aibă sens.

Nu, nu e inutil ca fiecare familie să sărbătorească acasă, ziua copilului propriu, cu multă afecţiune, timp petrecut împreună, poate chiar cu o surpriză sau o ieşire în natură. Nu la asta o să mă refer în acest articol, ci la acele manifestări cu caracter mai degrabă public, în care rostim vorbe mari, ne întrecem în figuri de stil, eventual îi punem tot pe copii să ne înveselească pe noi adulţii prin cântece şi poezii şi în care spunem iarăşi, obsesiv, despre copii că ei ‘sunt viitorul ţării’, în timp ce uităm că ei sunt şi prezentul. Read more about Azi sărbătorim, parţial inutil, Ziua Copilului. Iată de ce şi iată ce poţi face ca această sărbătoare să aibă sens.