fbpx

Tavanul, gunoiul de sub pres si rahatul de sub cerul liber

Telefonul imi suna fix in timpul cuvantarii Comisarei Corinei Cretu. Nu pot sa raspund, dar sun dupa.

–          ‘Da Madalina. Spune. De ce m-ai sunat?

–          Ma scuzati ca va deranjez. Stiti, am vrut sa va intreb daca mai veniti maine la noi. Ca stiti, am ramas fara nici un ban in casa, nu am ce sa le dau de mancare la astia mici si daca nu veniti maine, ma duc la Bucuresti sa fac rost de ceva…

–          Da, Madalina, vin, nu iti face griji. Nu pleca de acasa, ca nu vreau sa vin degeaba.

–          Bine, multumim frumos, ma scuzati ca v-am deranjat. Saru-mana.’

Saptamana trecuta am participat la conferinta Eurochild & HHC Romania numita ‘Better Public Spending for Better Outcomes for Children and Families’. Conferinta mare, 100 si mai bine de participanti din mai mult de 30 de tari europene. Asa ca m-am bucurat sa fiu invitata nu numai sa particip, dar chiar si sa vorbesc, intr-o sesiune de vineri dimineata, premergatoare celei in care, pe urmele Comisarei Corina Cretu, a venit si presa.

Ca sa rezum parafrazand cinic: despre copii… numai de bine. Adica: ‘a good pension policy starts at birth’, nevoia de a investi in capitalul uman, trebuie sa existe o mai buna legatura intre politicile sociale si cele bugetare (!?), sprijinirea parintilor aduce dividende societatii, totul se intampla la nivelul comunitatii deci sa ne consultam neincetat cu comunitatile locale, in Romania cel putin 300.000 de copii traiesc in saracie extrema, fondurile europene ar putea sa fie o sansa pentru ei, investitia in copii este rentabila din punct de vedere economic, convenabila din punct de vedere politic si corecta din punct de vedere moral, e nevoie nu doar de mai multi bani, dar si ca acesti bani sa fie investiti mai bine.

Din expunerea secretarului de stat Scutaru: institutionalizarea copilului este profund gresita, pana in 2020 trebuie sa inchidem toate institutiile care au mai ramas in Romania (ar fi bine sa le inchidem mai repede, insa trebuie sa abordam ‘profesionist’ aceasta problema si graba ar putea strica treaba), ca guvernanti datoria noastra e sa incetam cu ascunderea gunoiului sub pres si sa continuam procesul de reforma, sa prevenim separarea copiilor de parinti, pregatim legea familiei care sa incurajeze familiile sa ramana impreuna, suntem ingrijorati de natalitatea foarte scazuta, avem nevoie de o noua viziune care sa fie proactiva si nu doar reactiva, functionarii publici trebuie sa fie mai aproape de sectorul ONG – sa nu fie doar oaspeti de onoare la conferinte, dar chiar sa fie parteneri de incredere.

Doamna Comisar Cretu ni s-a alaturat pentru sesiunea de inchidere a conferintei. O rochie neagra, eleganta, cu maneca trei sferturi, asortata simplu cu pantofi cu toc de aceeasi culoare, de centimetrii potriviti, nici prea multi, nici prea putini, coafata frumos, cu un aer deschis, calm. Intr-un context in care cel mai adesea un demnitar de asemenea rang vine, spune cuvantarea si pleaca, a fost apreciat faptul ca a ramas alaturi de noi pe parcursul intregii sesiuni, a luat notite, i-a privit in ochi pe ceilalti vorbitori, a dat aprobator din cap, a schimbat cateva cuvinte cu organizatorii si sefa UNICEF la final si am avut chiar ocazia sa i-o prezint pe sefa federatiei de ONG-uri pentru copii din Armenia. A spus o cuvantare potrivita, nici prea lunga nici prea scurta, ca la vreo 15-20 de minute, pe ton plat, fara prea multa emotie si nici cu prea multa risipa de zambete sau alte expresii faciale, in care a amintit despre Recomandarea Comisiei Europene cu privire la investitia in copii, despre conditiile vitrege pentru copiii din orfelinatele romanesti din prezent si din trecut, despre importanta fondurilor europene si despre alte lucruri importante.

Sambata, dupa conferinta, am plecat la Cotu Malului, in judetul Arges, in vizita la Madalina, fata care ma sunase la telefon, cea pe care am gasit-o cersind la metrou mai asta vara. Pentru cei care nu stiu povestea amintesc pe scurt ca Madalina are 18 ani, are doi copii, nu are nici un venit in-afara alocatiei copiilor de circa 240 de lei pe luna, ‘sotul’ ei munceste cu ziua si pana de curand mai completa veniturile cu ajutorul calului pe care insa padurarul l-a impuscat dupa o neintelegere cu privire la anumite lemne.

Am ajuns la Cotu Malului in jurul pranzului si din pacate nu am putut sa stau prea mult, dar ce am vazut a fost revelator. A fost, daca doriti, partea practica a conferintei, in care am vazut tot ce e gresit in legatura cu felul in care cheltuim banii publici pentru prevenirea abandonului copilului, pentru incurajarea natalitatii, pentru sprijinirea familiei.

Madalina locuieste intr-o casa de 2 camere + bucatarie impreuna cu cei doi copii si ‘sotul’ ei (26 ani), cu socrii si cu un cumnat (27 ani) si o cumnata (13 ani). In batatura am constatat prezenta a doi cai, a trei purcei, a trei curcani si un numar indefinit de caini (5-6) slabi si ogarjiti. Nici o unealta de cultivat pamantul: vreo sapa, vreo lopata, vreun plug, acareturi.

Venita de pe drum, am vrut sa merg la toaleta. Am crescut la tara, in Muntii Apuseni, asa ca ma simteam pregatita pentru imprejurare, insa m-am inselat. Obisnuitul veceu din lemn din fundul gradinii, cel pe care te asezi ca pe un scaun cu gaura, folosit si de Ecaterina cea Mare ca mare inovatie in palatul ei de la Moscova, era de fapt fix in centrul gradinii, la 10-15 metrii in spatele casei si era de fapt o mica groapa sapata in pamant, o baltoaca cu rahat, peste care erau puse doua scanduri pentru ca amatorul sa poata sa utilizeze locatia. In jurul locatiei, pe patru laturi se aflau patru pari, de fapt niste bete, pe care probabil in vechime atarnasera niste materiale menite sa asigure o oarecare intimitate sub cerul liber. Mi-am dat seama de asta pentru ca pe una din parti, mai flendura inca o fosta patura care acum cazuse partial de pe parul de care era legata. Daca m-or fi vazut vecinii de la geamurile din casele lor mai inalte, sa le fie de bine, nu va fi fost prima oara cand vor fi avut parte de asa privelisti. In ce ma priveste, in scurtul ragaz, eu m-am gandit la urmatoarele: gunoiul ascuns sub pres e item de lux, o treaba mare, in acest context; ce fericiti sunt cei care au pres unde sa ascunda gunoiul; ce bine ar fi ca toti oamenii din Romania sa aiba un pres unde sa isi ascunda gunoiul; ar trebui facuta o campanie de achizitionare de presuri (versus tableta din scoala); ascunderea gunoiului sub pres ar trebui de fapt incurajata in randurile celor mai saraci, pentru ca ar reprezenta un salt urias spre civilizatie, o adevarata revolutie igienica; canalizarea la romani e un moft – avem treburi mai urgente; iarna nu-i ca vara, deci cum o fi vara???!!!; oare mai exista holera in tara noastra? si daca nu –  de ce nu?

Dar sa spun mai bine despre copii. Copiii erau curati, placut mirositori (nu inteleg cum), grasunei cum sunt copiii sanatosi, zambitori, bucurosi de oaspeti. Dintr-un bagaj a sarit o mingiuca si Iani a fost cel mai fericit copil. Ne-am apucat toti de invartit la mingiuca, cu Iani printre noi, razand cu hohote. Surioara lui mai mica (8 luni) avea o jucarie cu muzica si cand s-a oprit muzica Iani a sarit iute in patutul surorii sa apese unde stia el, ca jucaria sa cante din nou. Parintii – mandrii de ei si de familia lor. ‘Asa ni i-a dat Dumnezeu, acuma o sa facem ce putem pentru ei. Iar noi daca ne-am luat, trebuie sa ne intelegem’.

La sarac nici boii nu trag si nici acoperisul nu sta pe casa. Ameninta sa cada peste ei. Primaria le-a dat niste carton la un moment dat, dar a zburat de pe casa, ca au fost ‘inundăţîi’ doamna si vijelii. Ar trebui schimbata lemnaria si pus ceva tabla sau un material mai bun, dar cu ce bani, ca abia daca avem ce manca, doamna.

Am inceput sa vorbim despre bani, ca sa vedem asadar cum e cu cheltuirea banului public pentru copii si sprijinirea familliei. Alocatia de 200 de lei se da doar pana la varsta de 2 ani, dupa care se trece la suma de 40 de lei. Ca si cum dupa doi ani nevoile de hrana si educatie ale unui copil se reduc drastic sau ca si cand ar putea, la o adica, sa isi castige si singur painea. ‘La gradinita om trimite copiii daca om putea, ca zic ca ii gratuita, da’ nu-I gratuita: ca trebe hainute, trebe incaltaminte, trebe ghiozdanele si tot felul, trebe doamna si daca am le dau, da’ daca n-am de unde sa le dau? Noi am facut fiecare cate sase clase si tot nu ne-o ajutat la nimic, ca la munca cu ziua nu te intreaba cate clase ai. Io as vrea sa mearga ei la scoala, ca scoala ii buna, sa nu fie si ei ca noi, dar de unde bani doamna? Ca scoala-i scumpa! Ei zic ca ii gratuita, da’ nu-i doamna, mint!’

Sa vedem cum stam cu consultarea cu beneficiarii, la nivel local. ‘O venit niste doamne de la primarie. O fost cumsecade, ni-o adus carucior la copii si alimente. Da’ ni-o amenintat ca daca mai mergem la Bucuresti cu cersitul cu asta mica ne ia copiii si ii baga la orfelinat. Madalina era tocmai la Bucuresti, cand m-o chemat la primarie si m-o pus sa semnez ca nu mai mergem la Bcuuresti’. Cum? Cum? Au amenintat ca iau copiii? Pai la conferinta frumoasa de mai sus, tocmai auzisem ca un copil in grija statului costa 500 de EURO pe luna si sunt trei posibilitati: fie copilul e dus la orfelinat, fie e dus la o casuta de tip familial, fie e dat in grija unuia din cei 19.000 de asistenti maternali, care castiga cam 200 de euro pe luna (restul pana la 500 fiind necesari pentru administrarea sistemului). Adica vasazica, in loc sa dam alocatii decente pentru copii, care sa le permita familiilor sarace sa evite cersetoria sau dormitul cu burta goala, noi ‘amenintam’ cu o mai mare cheltuiala de fonduri publice care sa conduca la separarea copilului de familia naturala.

Sa vedem cum stam cu incurajarea natalitatii care atat ne ingrijoreaza. Familia nu a auzit ca ar avea drept la vreo alocatie pentru sprijinirea familiei, iar alte servicii nu exista. ‘Noi pe astia mici i-am tinut ca n-am avut bani sa-i dam afara (adica sa avorteze, nota mea), acuma-i greu, ca nu ne ajuta nimeni, da’ ne bucuram de ei cum putem’. O cumnata are 29 de ani si 5 copii deja, ca is buni si aia 200 de lei, dar ei nu mai vor alti copii.

Facem cateva poze, iar apoi plecam. Pupam copiii, dam mana cu taticul si o lasam pe Madalina trista, imbracata in negru din cap pana in picioare, cu slapii limpaind prin noroiul din curtea in care nu se vede nici un fir de iarba, cu parul atarnand in coada de cal si cu mana pe obrazul unde are o masea care doar tare. Ne conduce la masina, parca cu teama, ii dau o bruma de bani, iar ea imi spune aproape soptit: ‘Mi-e tare frica ca are sa ne pice tavanu-n cap! Vine iarna, daca ninge tare nu stiu cat mai tine’.

Eu zic ca tavanul asta nu ar trebui sa pice. Oare poate cineva sa dea o mana de ajutor preventiva? Cred ca ar trebui niste bani, niste materiale de constructie, niste sfaturi despre cum se reconstruieste un tavan pe o casa mica de tara.

 

3 Comments

Dă-i un răspuns lui sandu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *