Stimată doamnă Ministru Costea…

(O versiune mai scurta a acestui articol a aparut pe platforma Republica)

Am decis să vă scriu o scrisoare publică, în locul uneia private, pentru că deşi probabil nu veţi avea timp să citiţi nici o scrisoare privată şi nici una publică, în cazul unei scrisori publice avantajul probabil e că ideile pe care am a le împărtăşi, fiind citite şi de alte persoane, nu se vor irosi în zadar. Cum timpul dumneavoastră ca guvernant e preţios, la fel de preţios e şi timpul meu de guvernat care are ceva de spus cu privire la activitatea şi, de fapt, mai mult atitudinea, dumneavoastră într-un moment pe care aş propune să îl considerăm important. Prin urmare, o să înţelegeţi de ce am dorit să nu mi-l irosesc cu o scrisoare privată despre care am presupus că va rămâne necitită.

Mai întâi, aş vrea să vă spun că m-aţi impresionat foarte mult cu ocazia audierilor din Parlament. Printr-un interesant concurs de împrejurări, se întâmplă că am fost în sală atunci când dumneavoastră şi doamna ministru Violeta Alexandru aţi venit în faţa Parlamentului. Doamnei Alexandru i-am admirat curajul şi onestitatea care respira din fiecare propoziţie pe care o rostea în microfon.

Dumneavoastră v-am admirat forţa şi diplomaţia. O mână de fier într-o mănuşă de catifea. Cu vocea dumneavoastră joasă aţi susţinut o adevărată prelegere, aţi demonstrat că ştiţi mai multă legislaţie în domeniul dumneavoastră decât cei care o vor fi creat şi votat, că înţelegeţi bine contextual european şi internaţional în care se încadrează problemele de muncă şi cele sociale ale României, că sunteţi foarte sigură pe ceea ce spuneţi şi că meritaţi cu adevărat (poate mai mult decât oricare dintre colegii dumneavoastră) să faceţi parte dintr-un govern tehnocrat.

La fel de important, aţi dat dovadă de atât de multă diplomaţie încât doamna parlamentar Pocora (cred că a fost doamna Pocora, sper să nu mă înşel) a fost nevoită să recunoască faptul că aţi dat o lecţie şi în acest sens, nefiind cu nimic mai prejos decât mulţi dintre colegii ei parlamentari. Cireaşa de pe tort a fost aplombul dumneavoastră. Aţi primit o mulţime de întrebări pe care le-aţi notat, dar apoi le-aţi evitat foarte elegant (la un curs de comunicare s-ar zice că aţi făcut un ‘spinning’ magistral), spunând că aveţi nevoie de timp pentru a prelua ministerul şi a analiza chestiunile cu cea mai mare atenţie, aşa cum se cuvine să fie analizate întrebările venite din partea forului legislativ al ţării, şi promiţând că veţi reveni în Parlament până la data de 15 decembrie, pentru a le răspunde. În timp ce la Justiţie doamna Gusseth era hărţuită ca vânatul de ogari şi forţată să răspundă la absolut fiecare întrebare, de bună sau rea credinţă, năzărită în mintea oricăruia dintre parlamentarii din comisia de resort, în cazul dumneavoastră întrebările s-au cules frumos într-un calup unic, iar apoi dumneavoastră aţi avut incredibilul curaj de a refuza – elegant, însă tot un refuz a fost – să răspundeţi. Aţi dominat situaţia de la un cap la altul, deşi nu aţi fost nici dumneavoastră scutită de atacuri şi remarci usturătoare.

La fel de mult m-aţi impresionat şi la solemnul moment al depunerii jurământului în faţa Preşedintelui ţării. Din nou, vocea dumneavoastră joasă, transmisă în direct la televizor, s-a auzit cu putere, în sala rece de la Cotroceni. Aţi fost poate cea mai demnă şi singura care a ştiut jurământul pe din-afară, neavând nevoie să priviţi textul decât o singură data, fugitiv, în timp ce majoritatea colegilor dumneavoastră abia dacă îşi puteau desprinde ochii de pe text. Un text scurt, pe care un copil isteţ de clasa a patra l-ar fi învăţat probabil în 10-20 de minute, dar timpul e preţios, cum spuneam. Eu am apreciat că dumneavoastră v-aţi luat un pic de timp să îl învăţaţi şi să îl rostiţi demn. M-aţi făcut să mă gândesc că poate într-adevăr, tehnocraţia va salva România şi am sperat că poate unii dintre cei veniţi în Guvernul tehnocrat vor putea rămâne şi pe viitor în posture cheie, pentru că tare e nevoie de astfel de oameni.

De curând guvernul din care faceţi parte a lansat pachetul anti-sărăcie despre care aşa de mult s-a vorbit în societatea civilă. O iniţiativă extrem de importantă şi extrem de necesară, având în vedere că în ciuda faptului că suntem una din ţările cele mai sărace din Europa, raportul special al ONU în România, profesorul Alston arată cum guvernanţi şi toţi cei care conduc destinele ţării neagă faptul că în România ne confruntăm cu acest flagel. Pentru mine publicarea acestei concluzii a fost şocantă. Noi, cei care lucrăm în domeniul social, ştiam demult acest lucru. Dar faptul că un raportor al ONU a decis să renunţe la limbajul căptuşit cu jargon şi diplomaţie pentru a spune un astfel de lucru verde în faţă, a fost ceva aproape incredibil.

Din păcate nu am fost în sală la momentul lansării pachetului anti-sărăcie, însă îmi imaginez vocea dumneavoastră joasă, pronunţând fraza care mă îndeamnă să vă scriu această scrisoare. În cuvântul dumneavoastră de susţinere a acestui pachet, printre altele, aţi spus aşa: ‘In zonele defavorizate există o apetenţă scăzută pentru muncă’.

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc o experienţă personală, pentru că sunt în total dezacord cu dumneavoastră şi nu ştiu mai bine cum să vă explic din ce cauza: ca ministru dumneavoastră aveţi cu siguranţă acces la toate analizele, sintezele şi statisticile de care aveţi nevoie, în momentul în care aţi decide să modificaţi ceea ce eu percep la dumneavoastră ca un discurs anti săraci şi anti sărăcie. Deci o să îmi daţi voie să nu includ aici prea multe date, ci să vin cu câteva exemple concrete, inspirate din experienţa mea personală.

În vara anului 2014 am văzut la metrou o adolescentă care cerşea cu un sugar în braţe. Sugarul, care s-a dovedit a fi o fetiţă pe nume Maria, dormea dusă şi eu am înlemnit gândindu-mă că poate era un caz de copil traficat şi drogat pentru cerşetorie. Se întâmplă adesea, ştiţi, se spune că e plin Bruxelles-ul şi alte capitale europene de copii care dorm duşi sub influenţa drogurilor, în timp ce un ‘aparţinător’ sau cineva din reţeaua de trafic exploatează mila trecătorilor. Am decis să chem poliţia şi protecţia copilului, însă mi-am spus că e mai bine să încerc să înţeleg mai bine care e situaţia. Am intrat în vorbă cu adolescenta şi am aflat, îngrozită, că la doar 18 ani ea e mama fetiţei şi, mai mult, că fetiţa avea şi un frăţior. Mădălina mi-a spus din prima: ea nu vrea să cerşească, ştie că nu face bine ce face, că pune copiii în pericol, a primit deja 10 atenţionări din partea Poliţiei, dar vine dintr-un sat foarte sărac şi când pur şi simplu nu mai are mâncare la copii, vine la Bucureşti să facă rost de câte ceva. Mi s-a frânt inima şi am început să o ajut în măsura posibilităţilor. Am fost la ea în sat, să văd cum locuieşte şi am înlemnit din nou. Ca urmare am hotărât să încerc să o ajut să îşi construiască o mica locuinţă. Cu ajutorul multor oameni suntem pe cale să finalizăm construirea unei mici căsuţe. Povestea întreagă a fost povestită mult mai frumos decât pot eu să o fac de către cei de la Decât o Revistă şi poate fi citită aici.

Eu doar vreau să vă spun că împreună cu donatorii din grupul ‘Un sat pentru Mădălina’ am încercat diferite lucruri pentru a o ajuta pe Mădălina să iasă din sărăcie. Şi încă nu am reuşit: dacă aţi merge cu metroul aţi putea să o întâlniţi uneori pe Mădălina. Poat acum cerşteşte mai puţin decât înainte, însă tot mai cerşeşte pentru că încă nu am reuşit să o ajutăm să îşi găsească un serviciu, deşi ne-am străduit foarte mult. Cum se face că 100 de persoane (cam atâţia suntem în grupul de donatori: avocaţi, jurnalişti, agenţi de vânzări, casnice, corporatişti şi aşa mai departe), nu au reuşit să facă un lucru aşa de simplu într-o ţară în care angajatorii se plâng că nu găsesc oameni la muncă?

Mădălina, la fel ca şi cumnata ei Cristina (34 de ani, mamă a 5 copii) îşi doreşte foarte mult să lucreze. Dar în sat la ei sau în zonele limitrofe nu există locuri de muncă. Unii oameni merg la Piteşti (1 oră de autobuz), însă pentru ea asta nu e posibil, pentru că ar însemna să lipsească prea mult de acasă, timp în care nu are cu cine să lase copiii. Mai mult, nici ea şi nici Cristina nu au reuşit să termine 8 clase, ca multe multe fete din satul lor. Aşa încât un serviciu ‘normal’ e aproape imposibil de găsit pentru ele, pentru că peste tot se cere să ai cel puţin o diploma de 8 clase. Probabil ca dumneavoastră, ca ministru al muncii, nu doriţi să încurajaţi munca la negru. Dar noi ne-am văzut nevoiţi să facem asta şi să încercăm să le gasim Mădălinei şi Cristinei doamne din Bucureşti care au nevoie de ajutor pentru curăţenie. Însă nici asta nu e uşor: plecând de acasă la 6 dimineaţa, ele ajung la Bucureşti la ora 9.15 (deci la casa clientei în jur de 10.00), iar apoi au tren la ora 16, ceea ce înseamnă că ele pot să muncească doar 4-5 ore, ceea ce pentru cliente nu e foarte convenabil. Ar mai fi un tren mai târziu, dar acel tren nu opreşte la ele în sat, ci într-un sat vecin. Drumul până acasă trece printr-un câmp ‘infestat’ de câini sălbăticiţi, prin care nu e bine să treci femeie singură.

Pentru că educaţia e un obstacol în găsirea unui loc de muncă am încercat să le încurajăm să meargă la programul ‘A doua şansă’. Însă programul nu e oferit în satul lor şi nici în satele vecine. Ne-am gândit atunci să le ajutăm să facă nişte cursuri ne-oficiale, în ideea că poate vor învăţa să facă ceva cu mâinile lor. Însă pentru asta va trebui apoi să ne gândim şi la un fel de piaţă de desfacere.

Soţii Mădălinei şi Cristinei au şi mai puţină şcoală decât ele. Au lucrat o vreme la ‘patron’, la Bucureşti, însă patronul i-a înşelat şi nu le-a mai plătit salariile. Nu au făcut plângere către nimeni, pentru că nu ştiu carte şi mai şi au caracteristicile fizice ale unei etnii care e (indiferent ce o sa spuneţi dumneavoastră sau cititorii) foarte discriminată pe piaţa muncii. Au renunţat şi s-au mulţumit cu munca cu ziua, însă asta se plăteşte foarte puţin în satul lor sărac. Disperat, soţul Mădălinei a decis să plece în Suedia. La cerşit. Din satul lor mulţi sunt în aceeaşi situaţie şi cerşetoria rămâne singura meserie care le rămâne la îndemână şi pe care ştiu să o practice. Din păcate, în Suedia a fost arestat şi trimis la închisoare. Va reveni în august şi mi-a transmis telefonic o mare rugăminte: să îl ajut să îşi găsească de lucru când se întoarce. Vrea să fie tată bun pentru copiii de care o vreme a fost despărţit. Îşi dă seama că a greşit şi e decis să îşi schimbe viaţa. O să muncească orice, numai să i se ofere o şansă.

Uneori, eu şi cei 100, avem impresia că încercăm să băgăm apă în sită, pentru că toate sistemele care ar trebui să ajute ne încurcă: şcoala a devenit un mecanism de excluziune socială (deşi e teoretic obligatorie, ea îşi alege de fapt ‘clienţii’, excluzându-i mai ales pe cei foarte săraci), justiţia pentru cei săraci nu funcţionează (mii de oameni săraci sunt exploataţi de ‘patroni’ fără să li se facă vreodată dreptate), egalitatea de şanse e sublimă, avem sute de pagini de strategii şi alte bla-bla-uri pe tema sa, dar lipseşte cu desăvârşire (dacă îmi daţi voie să îl parafrazez pe Caragiale), sistemul de sănătate are uriaşe costuri ascunse pe care cei săraci nu şi le pot permite, sistemul de transporturi e aşa de deficitar, încât locuirea la o distanţă la mai mult de 20 de km de un oraş important e factor de vulnerabilizare.

Doamna Ministru, oare ce ne sfătuiţi în acest caz şi în multe altele despre care eu şi colegii din diferite organizaţii non-guvernamentale am putea să vă vorbim de dimineaţa până seara? După cum vedeţi apetenţa pentru muncă e foarte mare în această zonă defavorizată (judeţul Argeş) şi colegii mei îmi spun că e similar şi în alte zone. Însă obstacolele pe care aceşti oameni le întâlnesc atunci când îşi doresc să se angajeze sunt enorme şi ţin foarte mult de dumneavoastră, cei care fac politici publice. În zonele defavorizate avem un enorm bazin de muncă aptă, dar necalificată (e adevărat), care nefiind utilizată ne face să pierdem numeroase puncte procentuale de PIB, prin faptul că nu o punem în sluja dezvoltării economice. Ba mai mult, ne face pe toţi mai săraci, datorită ajutoarelor sociale pe care le investim în sprijinirea lor şi a familiilor lor.

Integrarea pe piaţa muncii începe, după cum vedeţi, din scutece. Copiii care azi sunt duşi la cerşit, nu vor merge la grădiniţă. Dacă nu merg la grădiniţă nu se vor descurca la şcoala. Apoi vor abandona, iar apoi nu îşi vor găsi de lucru. De aceea e aşa de bun pachetul anti-sărăcie pe care guvernul din care faceţi parte l-a propus: pentru că are o viziune integrată, pe etape de vârstă.

Însă dacă dumneavoastră, ca ministru, gândiţi şi spuneţi că problema e lipsa de ‘apetenţă pentru muncă’ în mediile defavorizate, mă tem că faceţi o mare defavoare unui program extrem de necesar. Sugeraţi că vina e a victimelor, promovaţi un discurs anti-sărăcie, daţi un semnal discriminatoriu celor care ar trebui să implementeze acest pachet şi, per ansamblu, vulnerabilizaţi o excelentă iniţiativă de dezvoltare socială.

Dacă nu sunteţi de acord cu aceste consideraţii, doamnă Ministru, aş dori să vă invit să vă alăturaţi grupului nostru şi să ne ajutaţi, personal şi în mod concret, să găsim soluţii pentru toţi cei din mediile defavorizate care AU apetenţă pentru muncă. Să începem cu Cristina, Mădălina, soţii lor, vecinii lor, vecinii vecinilor lor şi o să ţinem tot aşa până când reuşim să îi angajăm pe toţi cei care AU apetenţă pentru muncă. Nu o să vă rog să ne pierdem vremea cu cei care NU au apetenţă pentru muncă, deşi pe dumneavoastră ca ministru, ar trebui să vă preocupe mai ales soarta acelora. Însă în mandatul dumneavoastră limitat în timp nu putem să le facem pe toate: să ne concentrăm asupra unor priorităţi aşadar!