Să ne unim cu…. 5 idei pentru a sărbători cu sens Ziua Unirii. 

După un articol scris aici, o doamnă cititoare mi-a scris un mesaj privat în care mi-a spus că în clasa fiicei ei este o fetiţă care vine dintr-o familie cu mulţi copii, care trăiesc la marginea oraşului, într-o colibă de lângă pădure. Nu mama şi tata, ci bunica îi îngrijeşte pe toţi 5. Doamna cititoare îşi dorea foarte mult să facă ceva pentru aceşti copii, dar nu dorea să ia legătura cu cei de la protecţia copilului pentru că în zona ei aceştia ori nu se deranjează, ori dacă o fac, duc copiii în orfelinat, unde situaţia e şi mai groaznică. Până la urmă doamna nu a chemat pe nimeni. Cu ajutorul unui grup de prieteni a cumpărat lemne pentru ca micuţii să treacă iarna, deşi mulţi au sfătuit-o să nu se bage, că ‘nu mai scapă de ei’.

Într-un sat din centrul ţării, un copil a fost abandonat de mama lui, în familia celui cu care ea avusese o relaţie. Copilul a mers la grădiniţă, iar acum merge la şcoală. Bătăile pe care le primeşte zilnic de la ceilalţi copii pentru că e ‘bitang’ şi de la familia în care a fost abandonat sunt cunoscute tuturor. Nimeni nu a sesizat abandonul sau abuzul asupra copilului, deşi conform legii instituţiile de învăţământ au obligaţia de a sesiza astfel de situaţii. La lecţii a rămas în urmă: doamnelor le e un pic silă să îl înveţe pentru că miroase urât. O doamnă miloasă l-a luat pe lângă casa ei, i-a cumpărat haine de la second hand şi l-a învăţat să se spele. După prima baie în cadă la vârsta de 6 ani copilul a adormit pe o canapeluţă lângă sobă şi a dormit dus vreo două ceasuri. Acum vine la doamna în fiecare zi după şcoală ca să se joace cu jucăriile pe care i le-a cumpărat doamna şi pe care el însuşi şi le-a agonisit de la groapa de gunoi. Moş Crăciun i-a adus o socotitoare, dar ar avea mare nevoie de cineva care să îl ajute să scrie şi să citească, pentru că în viaţa lui şcoala are mai mult rol de baby-sitting. Doamna s-a sucit zile şi nopţi cu dilema de a chema sau nu protecţia copilului şi dacă să se ducă la şcoală ca să dea un semn ca îi pasă. Până la urmă a decis ca nu îi va chema protecţia şi i-a fost frică să meargă la şcoală ca să nu o supere pe ‘doamna’.

O prietenă dintr-un judeţ transilvănean – unul din cele mai bogate din ţară, unde te-ai aştepta ca lucrurile să funcţioneze – îmi povesteşte cazul unei fetiţe pe care o ajută la teme, printr-un program de voluntariat local. Fetiţa a avut un atac de panică la şcoală: tatăl ei, care le bate crunt pe ea şi mama ei, urmează să fie dezinternat din spital. Directoarea şcolii a solicitat intervenţia Direcţiei de Protecţie a Copilului, conform obligaţiei pe care o are prin lege. După inisistenţe a venit o doamnă de la această instituţie a cărei primă grijă a fost să o certe pe doamna directoare ca a inoportunat instituţia. Nu au făcut nimic, iar doamnei directoare îi este frică acum să deranjeze ‘protecţia’ şi pentru cazurile ‘obişnuite’ de abuz.

La Baia Mare, înainte de Craciun, a murit un băieţel de trei săptămâni, de pneumonie, într-o colibă de lângă pădure, unde mama lui se ascunde din toamnă de un concubin violent. Cazul ei era cunoscut de autorităţi din iunie: între iunie si decembrie situaţia ei a fost sesizată spre toate instituţiile cu rol în asistenţă socială. Toţi cei sesizaţi au arătat cum nu se poate face nimic, pentru că femeia nu are buletin.

Un pedofil care se întâmplă să fie poliţist e dat în urmărire. Fotografia lui ajunge pe toate gardurile facebook-ului, dar colegilor lui le ia trei zile ca să îl identifice. Agresorul fusese testat psihologic acum 4 ani şi se pare că a comis mai multe infracţiuni de acest fel şi înainte şi după testare, fiind chiar acoperit de colegi. Reacţia doamnei ministru de resort este solicitarea unei demisii, mai degrabă decât dotarea Poliţiei cu baterii de teste psihologice de profil, revizuirea politicii de protecţie a copilului a instituţiei, sau crearea unui registru unic cu abuzatori, pentru ca aceştia să nu mai poată avea niciodată anumite funcţii publice sau sociale.

Într-un sat din Câmpia Română fetiţele sunt luate de la şcoală de la 12-13 ani, ca să se mărite. La 14-15 ani au primul copil, cu care merg apoi la cerşit, cum au făcut de generaţii femeile din satul lor. Primarul şi toate autorităţile ştiu, le dau chiar şi amenzi, dar nu promovează nici o intervenţie socială reală ca să rupă cercul vicios: ele sunt de vină, pentru că ‘le place’. Asistenta socială îi e rudă şi a fost angajată pe această bază. Cei de la protecţia copilului, de la ‘judeţ,’ au venit la un caz mai grav, au adus un cărucior pentru copii şi au sfătuit mama să ia anticoncepţionale. În schimb, la activităţi economice satul stă bine: funcţionează şi înfloreşte o reţea de cămătari. Ai nevoie de 500 de lei pentru că s-a îmbolnăvit copilul? Peste o lună dai înapoi 750, deşi desigur sănătatea copiilor români e îngrijită gratuit. Pe hârtie. Evident toţi ştiu despre cămătari, inclusiv primarul şi poliţistul.

Acestea sunt doar câtave cazuri, din cele pe care le ştiu eu personal, pentru că azi nu am vrut să vorbesc despre statistici. La ce bun să mai vorbesc iar despre statistici? Se ştie foarte bine că jumătate din copiii ţării trăiesc în sărăcie, că unul din 8 copii merge la culcare flămând, că 91 % dintre părinţi folosesc metode violente de educaţie, aşa cum arată un studiu recent, că abandonul şcolar e aproape de 20%, că mortalitatea infantilă e cea mai mare din Europa.

La 100 de ani de la facerea sa, România moare şi ăsta nu e un slogan, ci o rece constatare. Declinul demografic este halucinant, pentru că doar noi şi Siria mai exportăm aşa de multă populaţie; pentru că natalitatea a scăzut drastic după 1990; pentru că nu îngrijim copiii – puţinii copii – care se mai nasc în ţără; pentru că statul a abdicat sau e pe cale să abdice de la funcţia sa de protejare a viitoarei generaţii.

Întrebarea e dacă abdicăm şi noi, oamenii, de la funcţia de om. Dacă nu vrem să facem asta, iată cinci idei pentru a sărbători Unirea şi chiar centenarul:

  1. Musai să continuăm să sesizăm autorităţile, ca ele să îşi facă treaba pentru care de altfel noi plătim. După ce sesizăm, însă, e foarte important să continuăm să urmărim situaţia. Să punem întrebări, să ne implicăm în continuare. Inclusiv pentru că în instituţiile statului există mii de oameni buni, care ar vrea ca lucrurile să stea altfel, dar care nu pot să se lupte singuri cu ‘sistemul’. Să ne unim cu ei.
  2. Să oploşim pe lângă noi copiii nespălaţi ai României. Să ne unim cu ei. Să nu fim şi noi dintre cei care se uită cu silă. Un copil spălat miroase la fel de frumos ca un alt copil spălat. O cadă de apă nu a sărăcit pe nimeni, dar poate fi o salvare pentru un copil.
  3. Să ne unim cu aceia dintre noi care se expun în prima linie să ajute. Nu înseamnă că dacă ajutăm un copil cu ceva, ne asumăm responsabilitatea pentru toată viaţa lui. El a venit pe lume cu o stea a lui, noi să încercăm să îi vedem lumina.
  4. Să ne unim în ‘comitete’ de doamne bune şi domni buni, în mici şi multe reţele, în jurul cazurilor individuale pe care le văd în blocul lor, pe strada lor, în satul lor, la marginea fiecărui cartier. Să îi ajutăm unul câte unul, dacă sistemic nu se poate. Dacă aveţi nevoie de sugestii pentru organizare şi credeţi că vă pot fi de folos, eu sunt aici.
  5. Să ne unim, inclusiv prin donaţii şi voluntariat, cu organizaţiile care se ocupă cu cei mai săraci copii ai ţării, mai ales cei din mediul rural. Le ştiţi probabil, pentru că sunt destul de multe. Dar dacă nu, atunci vă rog să mă întrebaţi.

Anul ăsta, de 24 ianuarie, hai să sărbătorim România altfel. Hai să ne unim cu prezentul şi viitorul ei.

Şi să nu uit! ‘La Mulţi Ani!’ Mami. In 24 ianuarie e şi ziua ta. Mulţumesc pentru exemplul pe care îl dai. Şi mulţumesc că din toţi copiii cu care ai fi putut să te uneşti, soarta a ales să te uneşti chiar cu mine.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *