Pentru Ionuţ bici sau pupici?

De-a lungul căii ferate, în colonie, e un şir de căsuţe coşcovite, cu gardul strâmb sau lipsă, de după care se iţesc capete de copii moşcoşiţi. Noroi dincoace de gard, noroi dincolo de el. Câini subţiri dincoace de gard, câini subţiri şi dincolo, unde mai vezi şi câte un porc, câte o gaşcă de raţe, câte un cal mai ogârjit ca Batorele Fefelegii.

În curtea în care ajungem ca să o vizităm pe Mădălina sunt 3 căsuţe şi mai multe coteţe. Căsuţa de la stradă, mai veche, cu cerdacul de pe alte vremuri, e dărăpănată tare: stă să îi cadă tavanul şi are geamurile vraişte. În ea se adăpostesc 5 adulţi (6 ar fi de toţi, dar unul e la închisoare) şi cei doi copii ai Mădălinei. Celelalte două căsuţe sunt în construcţie. Una, a Mădălinei, are şanse bune să fie finalizată înainte de sosirea iernii, cealaltă – nici una.

Domnul constructor, în salopetă albastră şi obraz lătăreţ, ne explică stadiul lucrărilor: ‘La ei au început cu bani de la cineva, dar oamenii ăia nu au mai putut să dea. O s-o ia vântu’ la iarnă’.

De nicăieri se repede spre noi un puştiulică de 6-7 ani, cu dulceaţa ultimului dumicat întinsă până la urechi.

– Pe mine mă cheamă Mirela. Pe tine cum te cheamă?

Fâstâceală, ochii-n pământ, se lipeşte de fusta bunică-sii, soacra Mădălinei, şi o prinde de o mână bătătorită, proaspăt înţepată de cătina verii care s-a sfârşit.

– Ei nu prea ştie, zice bunică-sa încurcată. Vorbeşte greu şi-i tare rău.

Pe ascuns îmi face semn ca băiatul ‘e cu capul’.

– Ei, nu ştie. Aşa un băiat sprinten! Ia să mai încercăm!

Întind mâna ca să facem cunoştinţă.

– Ionuţ, zice. Şi o ia la fugă.

– Unde locuieşte Ionuţ? întreb, ca să zic ceva după aşa reacţie.

– Acolo în casa aia de pământ. Au numai o cameră. Că suntem amărâţi rău, maică, n-am avut posibilitate.

Şi îmi arată cu mâna unul din coteţe. Doi adulţi şi cinci copii locuiesc acolo unde în mintea mea ar fi fost un coteţ de pasări, aşa mai precar. Din vorbă în vorbă înţeleg că mama lui Ionuţ nu-i niciodată acasa. E la Bucureşti, ‘ca să facă şi ea ceva’. E tânără, are 30 de ani şi ar putea munci, dar aici ‘în colonie’ la cine să munceşti? Toţi oamenii sunt săraci. Cineva care ‘face ceva’ e cineva care, de fapt, cerşeşte la oraş. Curios ca un vulpic, Ionuţ se întoarce.

– Deci tu eşti Ionuţ. Măi Ionuţ, dar ce frumuşel eşti tu. De unde ai aşa ghiozdan frumos?

– De la mama.

– Şi de unde vii tu cu ghiozdanul în spate?

– De la grădiniţă, răspunde bunica. A mai mers un an la grădiniţă că stâlceşte vorbele şi-i rău tare copilu’ ăsta, nu te poţi înţelege cu el.

– Ia să mergem şi noi la grădiniţă să vedem de unde vine Ionuţ.

Grădiniţa e la 3 minute distanţă. Găsim copiii pe punctul de plecare. Mădălina ne face cunoştinţă cu doamna educatoare, care e bucuroasă de oaspeţi, ne lasă să vorbim un pic cu copiii, să facem un concurs ad-hoc de strâmbături, să verificăm cine are limba mai lungă şi cine e cel mai fotogenic într-o fotografie de grup. Veselie mare la concursul cu cine are limba mai lungă, mai puţin pentru Ionuţ care nu poate gestiona emoţii pozitive şi îi trage o scatoalcă unui copil mai mic.

Doamna educatoare e de 3 ani în comunitate şi ne poveşteşte cum e viaţa ei aici: cum sătenii s-au supărat că nu îi învaţă pe copii să scrie şi să citească (face orele cu toţii copiii, de la toate grupele, deodată), cum a încercat să aducă vorba despre contracepţie mai ales cu mamele tinere care la 22-23 de ani au deja 3-4 copii, cum a fost taxată de nesimţită când a adus CD-uri educative şi oamenii au crezut că nu face decât să îi lase pe copii în faţă televizorului (aşa cum fac ei acasă).

‘Am vrut să renunţ. Eu am 17 ani de experienţă la Bucureşti, aş putea să îmi găsesc în altă parte, dar o fată tânără n-ar rezista nici cât mine şi ce facem cu atâţia copii. Am 28 de înscrişi, dar nu vin toţi că aici copiii stau mai mult bolnavi, mai ales iarna, când părinţii nu au lemne să le facă un pic de căldură. Aici avem o sobă bună, facem focul in fiecare zi, e cald şi la copii le place.’ Explicaţiile se întrerup pentru că Ionuţ dă cu picioarele în poarta grădiniţei. Educatoarea iese ca să îl liniştească.

– Dar ce se întâmplă cu Ionuţ? De ce e aşa de supărat?

– Pe Ionuţ îl bate rău acasă. Îl bate cu biciul. El de vorbă bună nu mai ştie. Trebuie să îl certăm tare, ca să ne înţelegem cât de cât. Mie nu îmi place să cert copii, dar nu mai ştiu ce să mai fac. Mama lui nu e niciodată acasă, iar taică-su e toată ziua cu bătaia pe ei. A crescut şi el cum a putut. Noi încercăm la grădiniţă, am face mai mult, dar nu avem ce.

Plec de la grădiniţă bucuroasă că există o doamnă educatoare experimentată, care pare să fie devotată şi care ar vrea sa facă mai mult. Mă gândesc rapid la câteva mici acţiuni care s-ar putea face pentru a o susţine şi a o ajuta să aibă mai mult impact. Dar plec şi amărâtă tare: aici cei care îşi bat copiii cu biciul sunt cunoscuţi cu nume, prenume şi adresă. Dar nu se face nimic. Ionuţ va continua să fie bătut, va face tot mai multe năzbâtii ca să ‘beneficieze’ de singura formă de atenţie pe care o poate avea din partea adulţilor, va deveni un copil problemă, apoi un adolescent problemă şi probabil va sfârşi în închisoare atunci când nu va mai putea fi bătut cu biciul.

Ne întoarcem în curtea Mădălinei ca să ne luăm la revedere. Mă uit la copilul condamnat din faţa mea şi mă apucă jalea. Putea fi fratele meu, pe care tot Ionuţ îl cheamă, sau oricare alt puştiulică din România asta a noastră.

– Ionuţ, uite acum noi plecăm. Mă bucur tare ca te-am cunoscut, aşa un băiat frumuşel şi sprinţar. Pot să îţi dau un pupic?

Ruşinos, Ionuţ mă lasă să îi dau un pupic.

– Vaaaaai, dar ce bun a fost pupicul ăsta. Aşa pupic bun mai rar. Pot să-ţi mai dau unul?

Cu ochii mari, Ionuţ mă lasă să îi mai dau un pupic.

– Vaaaai, dar ăsta a fost chiar mai bun ca primul! Da’ nu vrei să îmi dai şi tu mie un pupic?

Ionuţ mă pupă apăsat pe un obraz.

– Vaaaaaai, da’ ce pupic bun mi-ai dat! Ia mai dă-mi unul, că nu a fost destul.

Ionuţ îmi dă un pupic şi mai apăsat, şi mai lung.

Familia, strânsă ciopor, se uită la noi cu amuzament. Pentru ei e un joc. Pentru noi câtuşi de puţin. Pare joc pe din-afară, dar pe dinăuntru se lipesc răni şi se pune alifie din borcănaşe secrete, aduse de ambele părţi. După încă mulţi pupici, care de care mai buni, după ce ne privim lung în ochi după fiecare pupic bun, îmi iau inima dinţi şi îi spun:

– Vaaaaai, Ionuţ, dar ce pupici buni ai tu! Oare cum o fi o îmbrăţisare? Dacă ai aşa pupici buni, sunt sigură că ai îmbrăţişări si mai bune.

Copilul mi se repede în braţe, se lipeşte cât mai mult şi mă strânge cât poate el de tare, ca să fie sigur că îmi dă mie cea mai bună îmbrăţişare din toate câte are el acuma la el. Stă acolo mult-mult şi apoi din ochii mari îmi spune cât îi e lui de greu să fie un copil care trebuie bătut cu biciul.

Strâng din dinţi, îmi iau la revedere şi de la ceilalţi membrii ai familiei, mă sui în maşină şi mă las pe-un plâns cu şiroaie. Primul de când, la 14 ani, am început să lucrez cu copii. Pentru că mă gândesc că sunt prea puţini pupici pe lume şi la Ionuţ nu ştiu când o să mai ajungă alţii. Dacă ştii tu, dă-mi un semn. Împreună putem face mai mult bine decât ne putem imagina.