Obsesia anului 2017: absenţa la vot. Drama majorităţii condusă de o minoritate care a gândit strategic cu doi paşi înainte.

Facebook-ul, televiziunile, ziarele, revistele. Toate mijloacele de comunicare au duduit anul acesta pe tema absenţei la vot. De fiecare dată când politicienii puterii au ieşit din peisaj sau când o lege prost gândită sau cu ‘andrisant’ a lovit opinia publică, tema absenţei la vot a inundat fulminant comentariile. Cu amărăciune, cu sarcasm, cu ironie, cu venin şi chiar cu ură faţă de cei care nu au votat.

Petreanu ne-a desenat şi un infografic foarte clar şi frumos colorat care ne arată dimensiunea dezastrului. Cu negru, 61% reprezintă cei care nu au fost la vot din totalul celor cu acest drept. Cu roşu (ca să ne fie clar!), 18% reprezintă alegătorii PSD. O mizeră minoritate faţă de majoritatea absenţilor. De 3 ori plus 3% mai mulţi absenţi decât alegători PSD. Dacă ar exista partidul social-democrat şi partidul absenţilor, acesta din urmă ar fi majoritar la mare distanţă. Dacă PSD, cu o legitimitate construită pe 18% din voturi, a înţeles de cuviinţă să ia deciziile pe care le-a luat, partidul absenţilor, cu legitimatatea uimitoare a celor 61%… ei bine, mai bine să nici nu ne imaginăm lucrurile pe care un astfel de partid ar putea să le facă.

Aşadar ei sunt de vină. Ne-au lăsat baltă. Ne-au dezamăgit. Ne-au înjunghiat pe la spate. Au pus comoditatea de moment deasupra idealurilor noastre. Egoismul lor e motivul pentru care noi acum trebuie să stăm în stradă, în frig, pentru a apăra democraţia inclusiv pentru ei, cei mai miserupişti dintre pământeni. Ei sunt motivul colectiv pentru care, la ceas de centenar, naţiunea e mai în pericol decât oricând.

Fără să vrem suntem deja divizaţi între partidul alegătorilor şi cel al absenţilor şi sărim unii la gâtul altora cu fiecare ocazie. Desigur, uităm şi unii şi alţii, câteva mici detalii, dintre acelea în care stă dracul cel mai negru.

Uităm, de exemplu, că prin legea 208 din iulie 2015 românii din străinătate pot vota doar dacă au domiciliul în ţara în care lucrează. Din circa 4-5 milioane de români care lucrează în străinătate, doar 600.000 de români au domiciliul stabil acolo. La ultimele alegeri, însă, nici măcar aceştie nu au putut să voteze în bună voie: ca să poată vota, ei ar fi trebuit să se înscrie, cu câteva luni înainte, în registrul electoral. Mulţi români s-au trezit în situaţia frustrantă de a dori să voteze fără a putea să facă acest lucru. Un drept al lor fundamental, teoretic garantat de constituţie, a fost încălcat pe motive administrative de către partidul care apoi a câştigat alegerile. Răzbunarea PSD împotriva unei diaspore care i-a furat domnului Ponta şansa de a deveni Preşedintele ţării, într-un moment în care candidatul cu prune-n gură şi maniere de Robocop nu avea nici o şansă pe lângă volubilul domn Ponta, candidatul popcorn.

Mai mult, prin aceeaşi lege, românii din ţară puteau vota doar dacă se aflau în judeţul de domiciliu. Aşadar un alt +/- milion de români care aveau o piedică geografico-administrativă într-o ţară faimoasă pentru infrastructura sa de transport: Bucureşti – Sibiu, cu trenul, 325 de km, 6 ore, a se calcula viteza medie.

În ziua votului pe pagina mea de facebook era o jale de înmormântare de mort de tânăr. Câteva sute dintre prietenii mei erau disperaţi pentru că nu puteau să voteze. Lucrând în străinătate, departe de ţară, nu erau la curent cu schimbarea legii electorale. Îmi amintesc de unul dintre ei, siderat în faţa unui consulat al României într-o ţară africană. Furie, amărăciune, scârbă, descumpănire. În ziua votului, pentru nimeni în-afară de cei care nu putuseră să voteze, problema ‘absenţei’ la vot nu era o problemă.

Choice architect. În engleză. În română nu sunt sigură cum s-ar traduce. Poate ‘arhitect al alegerii’, dar nu sună aşa de bine ca în engleză. În orice caz, e acea persoană sau entitate care organizează contextul în care oamenii iau decizii. Arhitectura alegerii influenţează procesul de luare a deciziei prin simplificarea modului de prezentare a opţiunilor, prin evocarea automată a unor asociaţii de idei, prin redarea în prim plan a unei opţiuni mai degrabă decât a altei opţiuni.

Un exemplu. Austria şi Germania. Ţări care se aseamănă din toate punctele de vedere: limbă, cultură, dezvoltare socială şi economică, etc. Şi totuşi, în Austria 99% dintre cetăţeni acceptă să îşi doneze organele în caz de deces, în timp ce în Germania doar 12% din cetăţeni fac asta. Singura diferenţă între cele două ţări e felul în care e pusă problema în faţa cetăţeanului. În Germania poţi dona doar dacă ţi-ai dat consimţământul în mod explicit (sistemul opt-in). In Austria eşti considerat automat donator dacă nu ai spus în mod expres că nu doreşti să îţi donezi organele în caz de deces (sistemul opt-out).

Un alt exemplu, de data asta în temă electorală. În Brazilia votul este obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 18-70 de ani. Brazilienii nu au problema absenteismului la vot, dar până în anii 90 aveau o altă problemă. Cea a voturilor nule.  Sistemul de vot brazilian prevedea ca alegătorii să scrie numele candidaţilor preferaţi, doar că, ghinion, mai mult de 60% dintre cetăţeni erau analfabeţi sau semi-analfabeţi. În 1998 (ce făceam noi în anul 1998?), Brazilia a introdus un sistem de vot bazat pe tehnologie electronică. Cu noua tehnologie, alegătorul vede pe un ecran fotografiile tuturor candidaţilor şi trebuie doar să selecteze candidatul preferat. După introducerea acestei tehnologii numărul voturilor valabile a depăşit cota de 90%, garantând astfel dreptul la vot şi pentru toţi cetăţenii, inclusiv cei neştiutori de carte[1].

La fel ca noi, brazilienii ar fi putut să se plângă de faptul că alegătorii lor sunt aşa de proşti încât nici măcar să voteze corect nu sunt în stare. Sau să se resemneze în faţa ghinionului de a avea o naţiune aşa de redusă. Sau să îşi propună să investească într-un program educaţional, eventual faraonic şi nerealist, de tip praf în ochi, care să alfabetizeze cetăţenii, astfel încât în 10-20-30 de ani să poată să scrie cu toţii corect numele candidaţilor. Nimic din toate acestea. Observând o problemă concretă, brazilienii au decis să ofere o soluţie concretă, practică şi imediată.

În România anului 2016, dreptul la vot a aproximativ 5-6 milioane de cetăţeni a fost restrâns pe motive administrative şi geografice, de către un partid politic care mai apoi a beneficiat decisiv de această restrângere. Cetăţenii care au suferit această nedreptate nu doar că nu sunt priviţi cu un minim de compasiune de către cetăţenii care nu au fost victimele acestei restrângeri de drepturi, dar sunt şi acuzaţi de către aceştia din urmă pentru nenorocirea care s-a abătut asupra tuturor. Un caz tipic de ‘divide et impera’, când de fapt suntem cu toţi în aceaşi oală, doar că mai dezbinaţi. Cazul izolat al doamnei care a spus că micţionează pe el de vot a fost preluat la paroxism, în timp ce a fost ignorat cazul masiv a sute de mii de oameni care au s-au indignat sincer şi public pentru că nu au putut vota, fiind de fapt primii care au tras un semnal de alarmă.

Desigur, e posibil ca la ultimele alegeri să fi fost şi o doză de absenteism. Dar în primul rând a fost o doză mare de furt. Schimbarea legii electorale e, în contextul actual, de neimaginat. Pare ca şi cum cu ei o să murim de ei de gât, pentru că şi dacă ar fi să avem mâine anticipate, e posibil ca rezultatele să fie aceleaşi. Poate 18% va deveni 16%, sau 14% sau poate chiar 10%. Şi? Deci care e soluţia, eu nu ştiu. Dar ştiu că printre cititori se află mulţi oameni cu simţ practic, civic şi politic mult mai ascuţit decât al meu. Ei, noi toţi, ştim bine că provocarea mare pentru anul 2018, anul Unirii noastre, este evident să ne salvăm democraţia, începând cu dreptul la vot neîngrădit pe cale administrativă şi geografică. Noi NU suntem dezbinaţi. Nu suntem tabăra alegătorilor şi tabăra absenţilor. Suntem în aceaşi tabără: a majorităţii condusă de o minoritate care a gândit strategic cu doi paşi înainte.

[1] Unul dintre rezultatele immediate a fost creşterea cu 34% a bugetului pentru sănătate destinat păturilor inferioare, ceea ce a dus la o creştere cu 20% a numărului de femei consultate de un medic pe timpul sarcinii şi o descreştere imediată cu 6% a numărului de copii cu greutate prea mică la naştere.