O zi la Istanbul: mic dejun, plimbare şi cină

Mic dejun la un hotel din Istanbul. La o masă alăturată un cuplu de italieni; el în scaun cu rotile; cu greu mă abţin de la un ‘buongiorno!’’. La o masă în faţa mea un domn cu mustaţă mănâncă gânditor cu paltonul pe el. În stânga lui – două doamne rusoaice cu un copil şi un balon. Un pic mai în spate – o grupă (nu prea mare) de doamne cu trăsături asiatice. In rest – mai ales domni cu mustaţă, turci, arabi sau chiar mai închişi la culoare. Din lift iese un cuplu de-al locului; ea – cu o năframă pe cap, trasă pe ochi în unul din multele feluri în care o năframă poate urâţi bestial capul unei femei. Nu mă aflu pentru prima oară la Istanbul, dar nu pot să mă abţin cu gândul: da’ de ce Doamne-apără-şi-păzeşte trebuie să se urâţească în halul ăsta? Doamna poartă şi un palton lung, negru, precum şi mănuşi negre. Se aşează la masa pe care i-o indică soţul ei şi începe să mănânce cu ochi trişti, cu privirea plecată, fără expresii faciale, fără a-şi scoate paltonul sau măcar mănuşile negre. In faţa liftului – un cuplu european săltat bine de 30 de ani aşteaptă zâmbitor; se ţine îmbrăţişat şi se sărută afectuos de câteva ori. Italianca îşi priveşte şi ea afectuos soţul, se apleacă şi îl sărută cu ţoc pe… umăr.

Castraveţii sunt buni, ca la noi pe vremuri. Iaurtul de asemenea. Ceaiul aşijderea. Despre celelalte nu poci pentru ca să spui pentru că mi-a fost greu să mă aventurez spre iahnie de fasole, cârnaţi în sos roşiatic, mezeluri de mâna a patra (pe măsura stelelor decăzute ale hotelului) sau ouă fierte în coajă albă ca varul.

După mic dejun – plimbare în Sultanahmet. Ah, Divină Inţelepciune, mi-am spus în faţa bisericii-moschee cu acelaşi nume (Aya Sofia). Loc de cult (şi insist să spun ‘’loc’’ şi nu ‘’locaş’’ având în vedere dimensiunile măreţe) a cărui construcţie a început în anii 300, a funcţionat ca şi biserică până la căderea Constantinopolului, când destinaţia i-a fost schimbată spre a servi ca moschee. Mozaicurile creştine au fost acoperite cu un strat de tencuială, icoanele distruse, preoţii alungaţi, dacă nu trecuţi prin sabie. Construcţia a suferit numeroase modificări: cupola a căzut de câteva ori (din senin sau după câte un cutremur), focul a dat şi el iama de cateva ori. În 1935 şeful statului – Ataturk – a decis transformarea locului în muzeu, astfel încât toţi cei care doresc să intre în ea– indiferent de religie – să poată să facă acest lucru, fără teamă. Tencuiala a fost îndepărtată de pe unii pereţi, astfel încât mozaicurile creştine au fost redate iar luminii şi ochilor lumii. Sfânt loc, acesta în care s-au rugat timp de sute de ani, oamenii credincioşi a două dintre cele mai importante religii ale lumii.

Peste drum de Aya Sofya – Moschea Albastră, cu orar de vizitare reglat în funcţie de orarul de rugăciune al localnicilor. Impresionantă construcţie, solemnă, forfotind de lume care vorbeşte toate limbile posibile, care nu mai ştie unde să privească. Tineri obosiţi sau poate copleşiţi de frumuseţe se aşează pe jos. O mamă explică fiului ei blond unele diferenţe dintre creştinism şi islamism. Alţi vizitatori discută despre istoria oraşului. Alţii nu mai găsesc cuvinte: ‘’Incredibil’’, ‘’Wonderful’’, ‘’Impressionante’’.

Pe o străduţă mică, foarte aproape de Aya Sofia, Bazilica Cisterna, nume înşelător, pentru că nu e vorba de o bazilică, ci de rezerva de apă a Constantinopolului antic. Construită în secolul VI, acest uriaş rezervor, este susţinut de mai mult de 300 de coloane de marmură, iluminate cu meşteşug şi unite între ele prin platforme pe care vizitatorii se pot plimba. Sub ei, peşti uriaşi se plimbă leneşi prin puţina apă care a mai rămas. In vremurile bune aici încăpeau circa 100.000 de metrii cubi de apă, aduşi de la 18 kilometri distanţă şi distribuiţi în special palatelor împăraţilor sau, mai târziu, sultanilor.

Dar câte nu sunt la Istanbul? Moschei, biserici, forturi şi fortăreţe, muzee, palate, Haremul, poduri peste  Bosfor şi Cornul de Aur, turnuri şi turnuleţe, minarete, un apeduct de 800 de metri încă în picioare, case de lemn vopiste în cele mai improbabile culori, uriaşul bazar şi mii de pisici grase şi frumoase. Şi peste tot – lume! Lume pestriţă, lume care te întreabă la tot pasul de unde eşti, ce marfă doreşti (din cele pe care le au ei de vânzare), femei cu văluri negre care îşi lasă descoperite doar ochii, dar şi femei cu fuste scurte, pe tocuri înalte, bărbaţi spilcuiţi, dar şi din cei care cară în spate pachete voluminoase cu mărfuri pentru magazine, transpiraţi, anonimi. Ca femeie (şi doar un pic mai drăguţă decât o vrăjitoare seculară), eşti inevitabil obiect de atenţie specială, fie că vrei, fie că nu vrei. Dacă nu vrei, faci ca şi localnicele: pleci privirea şi treci mai departe ca şi cum nu ai fi fost…

Dacă vreţi, găsiţi chiar şi manele. Seara, la cină, într-un restaurant ca multe altele, o domnişoară durdulie întreţine oaspeţii cu muzică oareşcumva live (zic ‘’oareşcumva’’ pentru că am impresia că mai mult mimează decât cântă). Cântă cu oareşceva foc în ruseşte câteva piese, după care explodează în… ‘Cât a plâns inima mea / cât am suferit în lipsa ta… ‘’. Accent perfect românesc, curat, fără ezitare, manelist. Câtă suferinţă, într-adevăr… o fi multă într-un oraş în care ar încăpea toată populaţia ne-emigrată a României şi care mai e şi turc pe deasupra? Aşa, din fuga calului turistic – nu pare. Ba chiar dimpotrivă, aş zice… Dar nu mă credeţi pe cuvânt – mergeţi să vedeţi singuri cum stă treaba. Eu zic ca merită cu vârf şi îndesat.