Lăsăm şcoala să ucidă visurile copiilor noştri sau o ajutăm să le cultive?

“Am creat oare un sistem educaţional care ucide visurile copiilor noştri?” Asta este una dintre întrebările care mă împunge în ultima vreme. Da, investim prea puţin în educaţie. Doar 3,4% din PIB după un studiu al Unicef, ceea ce ne plasează în fruntea codaşilor din Uniunea Europeană. La un PIB de circa 170 de miliarde de EUR, asta înseamnă că la educaţie ajung în jur de 2 miliarde de eur. Doar 2 miliarde de euro! Dar dacă sunt două miliarde de euro care distrug visuri în loc să le clădească, atunci sunt enorm de mulţi bani, în faţa cărora copiii noştri nu au nici o şansă.

De la o vârstă fragedă, copiii noştri sunt îngrămădiţi în încăperi adesea murdare (pe care sunt chemaţi să le cureţe părinţii), cu “toalete” ucigaşe în curte şi puşi să înveţe după un model creat pentru epoca industrială, în care şcoala era chemată să producă muncitori disciplinaţi şi aliniaţi. Nu contează pentru cei care fac programele şcolare că acea epocă a apus de mult sau că 85% dintre joburile pe care le vor ocupa copiii noştri când vor ieşi din şcoli încă nu s-au inventat! În plus, o mulţime dintre joburile pentru care noi credem (doar credem!) că îi pregătim acum, vor dispărea sau vor fi complet diferite până vor ajunge ei să le ocupe. Automatizarea proceselor repetitive va afecta radical meserii fără de care acum ni se pare că nici nu putem respira: şoferi, avocaţi, medici, contabili, auditori, secretare şi asistenţi administrativi, o parte dintre logisticieni, muncitori în fabrică. Copiii noştri vor avea colegi roboţi umanoizi, dar noi continuăm să îi robotizăm noi pe ei, fără să ne pese sau să ne treacă prin cap că asta este strategia care îi va îngenunchea. Automatizarea vine tot mai tare din urmă şi adesea chiar din genialitatea românească (vezi cazul companiei UiPath), dar refuzăm să vedem că aşa cum e gândit acum sistemul de învăţământ, copiii noştri nu o să fie capabili nici măcar să supravegheze maşinile din halele viitorului. Desigur, cu excepţia “olimpicilor”, a excepţionalilor cu care ne mândrim cu toţii, deşi ei sunt produsul familiilor care investesc masiv în ei şi care au rezultate mai degrabă în ciuda şcolii, decât datorită ei.

Stresăm copiii, le furăm copilăria şi plăcerea de a învăţa (un studiu arată că doar 1 din 3 copii este bucuros să meargă la şcoală) pentru nimic. Sau mai bine zis, pentru că nu avem curajul de a imagina, pretinde şi organiza un alt mod de a-i pregăti pe copiii noştri pentru viitor. În timp ce le irosim lor copilăria, irosim şi talentul şi dedicarea a mii de cadre didactice, prinse într-un carusel în care ştiu bine că le face rău să se afle.

În ţara în care “iarna nu-i ca vara”, vom fi cu siguranţă luaţi prin surprindere de viitorul care se anunţă cu surle şi trâmbiţe, pentru că avem un talent imbatabil să întoarcem capul în altă parte. Şansa noastră ar fi tocmai visurile copiilor noştri, care ar putea să imagineze valoarea adăugată a umanităţii în incipienta eră a hiper-automatizării, în care unul dintre cei mai influenţi dintre futurişti, Elon Musk, susţine că va trebui să devenim cu toţii cyborgi ca să facem faţă “asaltului” robotizării.

Visez la un moment în care fiecare clasă din România este înzestrată cu un panou pe care se află fotografiile elevilor însoţite de o imagine sau un simbol al visurilor lor. În aceste clase ar lucra adulţi care mai mult decât “cadre didactice” se simt facilitatori ai aspiraţiilor elevilor lor, cu conştiinţa faptului că de felul în care ei imaginează viitorul va depinde tot ce vom avea şi vedea mâine, inclusiv supravieţuirea noastră şi a planetei noastre. Copiii ar învăţa metode validate ştiinţific care să îi ajute să îşi identifice şi să îşi realizeze visurile: despre importanţa clarificării visului, despre contrastul mental descoperit de Gabrielle Oettingen, despre ştiinţa din spatele paşilor mărunţi, despre perseverenţă, despre importanţă unei mentalităţi deschise, etc. Într-un astfel de context, fiecare dintre profesori, intrând în clasă şi fiind conştient de visurile elevilor săi, va conecta învăţarea cu cele mai înalte aspiraţii ale elevilor. În acest fel, învăţarea va fi înnaripată de forţa motivaţională cea mai înaltă: cea a visurilor noastre!

Îmi imaginez cum copiii ar fi în permanenţă în contact cu aspiraţiile lor, pentru că profesorii – facilitatori ar avea mereu grijă să pună întrebări precum: “Dacă ai avea o baghetă magică ce ai alege să faci cu ea, astfel încât să faci ca lumea să fie un loc mai bun?”, “Dacă nu ai avea nicio restricţie, ce ai alege să faci în timpul liber, astfel încât să fie util pentru oameni şi planetă?”, “Cum va arăta viaţa ta peste 10 ani, astfel încât tu şi cei din jurul tău să fiţi cât mai fericiţi?”, “Având în vedere că iubeşti … (animalele, plantele, marea, muntele, etc.) ce ai putea să faci pentru salvarea lor?”.

Şcolile ar cultiva cu grijă visurile copiilor şi ar crea procese şi structuri prin care realizarea visurilor elevilor ar fi susţinută. Profesorii diriginţi, consilierii şcolari şi voluntarii (părinţi, bunici şi alţi membri ai comunităţii) ar ghida formarea unor grupuri (“Dream Teams”) în care copiii s-ar ajuta unii pe alţii să îşi realizeze visurile. Energia elevilor nu s-ar mai scurge în bullying şi comportante distructive şi auto-distructive, ci ar fi canalizată în activităţi cu sens, care formează caractere şi pun bazele unei vieţi împlinite. Nu ar mai trebui să pedepsim elevii pentru comportamente violente sau neadecvate (care de fapt nu sunt altceva decât strigăte deghizate de ajutor), pentru că ei ar fi mult prea fascinaţi de realizarea viitorului lor şi al celor din jurul lor. Toţi adulţii din şcoală – de la portar la director – ar fi ei înşişi în contact strâns cu propriile aspiraţii personale, pentru a putea să fie un exemplu viu pentru elevi. Ştiinţa realizării obiectivelor personale ar fi discutată de către aceştia în mod curent, pentru a fi “tradusă” apoi pentru realizări proprii şi pentru nivelul elevilor. “Care e visul tău?” ar fi o întrebare frecventă, pusă în centrul învăţării şi a tuturor relaţiilor care se cultivă în şcoala respectivă.

În şcoală s-ar organiza activităţi inspiraţionale, poate un fel de TEDex-uri, în care elevii din şcoală şi invitaţii lor ar vorbi despre visurile lor şi despre felul în care le vor realiza sau le-au realizat deja. Cei mai populari elevi ar fi cei care au avut curajul să formuleze aspiraţii îndrăzneţe şi să le urmeze, angrenând resurse interioare şi din comunitate. Companiile ar “adopta” visurile elevilor dintr-o anumită şcoală şi ar pune la dispoziţie mentori şi resurse pentru realizarea acestora. “Adopţiile” ar fi conectate cu domeniul de activitate al companiei, cu viziunea sa pe termen lung, cu strategia de resurse umane şi cu cea de responsabilitate socială, astfel încât aceste “adopţii” să fie în beneficiul tuturor celor interesaţi. Astfel, o agenţie de turism ar putea să lucreze cu acei elevi dintr-o şcoală care îşi doresc să exploreze lumea prin călătorii. O companie de IT ar putea să ofere mentorat şi resurse pentru elevii care visează să câştige următorul campionat mondial de robotică. O editură ar putea să susţină elevii care visează să publice o carte. Un “simplu” cabinet veterinar ar putea colabora cu copiii care iubesc animalele. O reţea de spitale private ar oferi mentori pentru copiii care îşi doresc să ajute oamenii să se vindece.

Nu în ultimul rând, părinţii ar fi invitaţi să se alăture şi vor învăţa să susţină visurile copiilor lor. Este dovedit ştiinţific că aceia dintre noi care au un scop în viaţă au un sistem de imunitate mult mai eficient, se recuperează mai repede după diferite boli (având nevoie de mult mai puţine zile de spitalizare) şi chiar trăiesc cu câţiva ani mai mult decât toţi ceilalţi. Să ne imaginăm că o companie farmaceutică ar pune pe piaţă o pastilă care ar oferi toate aceste beneficii. Nu-i aşa că milioane de părinţi s-ar grăbi să o cumpere pentru ei înşişi şi copiii lor? Această “pastilă” există şi e reprezentată de obiceiul de a avea un scop în viaţă. E suficient să învăţăm să administrăm această “pastilă” într-un mod care să fie potrivit fiecărei vârste a copilăriei.

Ştiinţa realizării obiectivelor personale, a aspiraţiilor noastre, a avansat considerabil în ultimii 20 de ani. Există studii ştiinţifice proaspăt ieşite din cele mai prestigioase laboratoare de cercetare ale lumii, care arată ce funcţionează şi ce nu funcţionează pentru creierul care are un plan măreţ. Această ştiinţă ar fi tradusă pe înţelesul micilor şi marilor visători şi ar fi integrată în viaţa tuturor generaţiilor care vor urma. Milton Erickson spunea că: “Este cu adevărat uimitor ce pot face oamenii cu adevărat. Numai că ei nu ştiu ce pot face cu adevărat”. Cum ar fi ca, mai degrabă decât să îi plictisim cu noţiuni inutile, să îi învăţăm din şcoală pe copiii noştri ce pot face cu adevărat? Nu în viitor, când vor creşte mari. Ci încă de pe acum! Pentru că la cum merg lucrurile acum şi la cum se prefigurează ele pentru viitor, e clar că noi, ca adulţi, avem nevoie de ajutor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *