Inutila gâlceava dintre coach-i şi psihoterapeuţi

Acum exact 20 de ani decideam să dau examen de admitere la facultatea de psihologie. Competiţia era de 15-20 pe un loc şi dacă picai, ăla erai: stăteai un an acasă, pentru că nu puteai să te înscrii automat la o altă facultate ca acum. Am picat, aşa că am stat un an acasă. Dimineaţa lucram la un cabinet de radiologie dentară, scormonind după imagini edificatoare în guri parfumate sau împuţite, placate cu aur sau mâncate de carii, frecvent mângâiate de peria de dinţi sau complet neglijate de aceasta. După-masa continuam să învăţ: pe de rost că aşa se învăţa atunci, cuvânt cu cuvânt, inclusiv greşelile gramaticale, de ortografie şi de logică. În manualul de anatomie erau aşa nişte erori încât dacă ar fi fost să funcţionăm cum zicea el, am fi fost cu toţii nişte handicapaţi. Dar baremul de corectură era determinat de manual, aşa că învăţam două versiuni: cea corectă şi cea pentru examen.

În fine, am intrat la facultate pe locurile cu bursă şi am terminat-o neonorant, a treia de la coadă. Ce mi se întâmplase? Nimic. Vorba lui Nică: şcoala asta era un adevărat ‘meşteşug de tâmpenie’. Învăţam la greu lucruri complet inutile pentru un viitor practician: o grămadă de istorie a psihologiei şi a câtorva ştiinţe conexe; materii care erau puse în programă ca să aibă şi bietul profesor cutare cu ce să îşi completeze catedra; profesorii ne dictau (e drept: încă nu prea erau xeroxuri şi imprimante) cursuri traduse greşit (!) din engleză sau franceză de către colegii din anii mai mare care primiseră câte un 10 pentru asta. Dar cel mai rău era că totul era ‘sumbru’. Psihologia era doar despre boală, disfuncţionalitate, handicap, ‘defectologie’ (aveam materii cu acest cuvât în titlu).

Nu mi se potrivea. Dădusem examen la psihologie cu alte speranţe: că voi putea să lucrez cu ‘bunul’ din oameni şi nu doar cu handicapul din ei; cu ce merge bine şi nu numai cu ce merge prost; cu trăsăturile frumoase care pot fi cultivate şi nu doar cu cele care trebuie ‘reparate’; cu felul în care aduci un om de la +2 la +6 şi nu doar de la -6 la -2. Vroiam o psihologie pozitivă, care să mă ajute să cultiv talente şi virtuţi, care să ajute oamenii funcţionali să fie şi mai funcţionali şi oamenii ok să devină excepţionali sau chiar fericiţi.

Între timp posihologia pozitivă s-a inventat, cu ajutorul unor psihologi (ca Seligman, Lyubomirsky, Fredrickson, Diener şi alţii) care au avut curajul să arate că în ultimii 50 de ani psihologia s-a ocupat doar de jumătatea ‘negativă’, disfuncţională a psihicului uman, uitând de jumătatea pozitivă. Astfel, psihologia pozitivă studiază ce funcţionează şi nu doar ce nu funcţionează; succesul şi căile spre el, mai degrabă decât tehnicile de a evita eşecul; obiective şi deziderate mai degrabă decât probleme; dezvoltarea emoţiilor pozitive, mai degrabă decât gestionarea emoţiilor negative; dezvoltarea de relaţii armonioase, mai degrabă decât repararea celor defectuoase.

Întâmplător sau nu, în acelaşi timp s-a dezvoltat şi practica şi arta coaching-ului, care îşi propune să lucreze cu oameni funcţionali care îşi doresc să devină mai eficienţi, mai mulţumiţi, mai fericiţi. Pe plaiurile dâmboviţene s-a instalat o competiţie acerbă între psihoterapeuţi şi coach-i cu ecouri şi lovituri sub centură pe bloguri, reviste şi jurnale. Chiar aici pe platforma, un psiholog a pus coach-ii în aceaşi categorie cu şarlatanii, arătând că această metodă şi ‘toate aceste așa-numite forme de terapie au un singur lucru în comun: nu funcționează’. Iar motivul pentru care nu funcționează ‘este că nu adresează cauza, ci doar simptomul’.

Cool, problema e că dacă e să râdem, atunci râde ciob de oală spartă. În cartea ‘What You Can Change and What You Can’t’, Martin Seligman evaluază eficacitatea tratamentelor pentru unele din cele mai răspândite probleme psihice. În paragraful doi al cărţii autorul arată că există două tipuri de tratamente: curative şi paliative. Adică cele care ‘omoară’ boala (ex. iei un antibiotic, iar acesta omoară bacteriile pe care le ai în corp şi gata, ai scăpat) şi cele care suprimă simptomele (ex. iei chinină pentru malarie, te ajută cu simptomele, dar malaria nu trece: dacă nu mai iei chinină simptomele revin şi te chinuie iar). În paragraful trei, Seligman spune clar: toate medicamentele destinate afecţiunilor de natură psihică sunt…paliative. Aceste medicamente şi diferitele forme de psihoterapie au o eficacitate de 65%.

Nu-i rău, nu? Nu, dar eficicitatea unei intervenţii placebo este de… 45-55%. Vai şi-amar! Asta înseamnă că efectul net al medicamentului sau al programului de psihoterapie este între 10 şi 20 %. Aceste cifre rămân la fel şi dacă te uiţi la numărul de pacienţi care rezolvă problema psihologică şi dacă te uiţi la numărul de simptome care sunt ameliorate.

De ce avem o rată aşa mică a eficacităţii psiho-medicaţiei şi a psihoterapiei? Motivele sunt multe, dar în acest context înseamnă că formarea abilităţii de a trăi cât poţi de bine cu simptomele este extrem de importantă. Ba, oarecumva jenant dacă nu ar fi extrem de arzător, ar mai putea însemna că abilitatea de a aplica în mod eficient tratamente placebo, e extrem de importantă, din moment ce jumătate din suferinzi îşi îmbunătăţesc condiţia prin intervenţii de acest fel. Dacă faci din rahat bici, eşti mult mai avantajat decât dacă stai pur şi simplu în rahat.

Ca să fie treaba şi mai oablă, se pare că unele dificultăţi psihologice cu care ne confruntăm sunt determinte de personalitatea pe care o avem, iar ultimele cercetări arată că anumite trăsături de personalitate sunt moştenite. În acest context un om inteligent ar fi interesat şi de cauză (da, desigur!), dar şi de simptom. Abraham Lincoln era cunoscut pentru depresia sa atroce. Şi totuşi, asta nu l-a împiedicat să fie unul din cei mai mari lideri ai lumii: a învăţat să funcţioneze magistral în contextul simptomelor sale.

Ideea de coaching îmi place şi pentru că nu are mari pretenţii. Una din definiţiile coachingului spune că acesta se referă la ‘acompanierea clientului în propriul dialog către realizările sale’. La cursul de coaching pe care îl fac acum ni se spune că asta înseamnă că relaţia dintre coach şi client e una de egalitate, umăr la umăr. Coach-ul nu împinge clientul de la spate, nu dă sfaturi şi nu oferă idei cu privire la soluţii. Coach-ul nu poate ştii mai multe decât clientul despre problemele sale şi felul în care se pot rezolva acestea. Ce face coach-ul e să fie un facilitator al găsirii răspunsurilor potrivite. Nu că asta ar fi simplu. Dacă ar fi, am vedea câinii cu oameni fericiţi în coadă.

A avea un coach e ca şi cum ai avea un antrenor personal care te va ajuta să decizi ce schimbări ar fi benefice pentru tine, unde ai vrea să mergi din acest punct al vieţii personale sau / şi profesionale şi care ar fi strategiile pentru a ajunge acolo. Multe din tehnicile coaching-ului sunt imprumutate din psihoterapie, dar există  multe diferenţe între coaching şi terapie. În primul rând beneficiarii coaching-ului sunt persoane funcţionale, care vor să îşi îmbunătăţească viaţa, poate au unele probleme de ordin pragmatic, însă nu au probleme de sănătate mintală. Un coach care doreşte să urmeze codul etic al profesiei, va sfătui clienţii cu probleme de sănătate mintală (depresie, anxietate excesivă, etc.) să consulte un profesionist în domeniu. De asemenea, în coaching se pune mai puţin accent pe ‘descâlcirea’ şi înţelegerea (rădăcinii) problemelor şi dificultăţilor şi se merge mai mult spre identificarea soluţiilor. Pe baza cercetărilor sale, Seligman spune, spre furia multor terapeuţi, că retrăirea traumelor din copilărie nu vindecă problemele de personalitate ale adultului.

Fără îndoială, există mulţi şarlatani în toate domeniile. În coaching, precum în psihoterapie. Oameni care au o spoială de formare, care au făcut un curs de câteva zeci de ore şi cred că le ştiu ei pe toate, care au făcut o facultate stând mai mult prin baruri decât prin bibliotecă şi acum îşi atârnă diploma pe perete. Mai bine am face să recunoaştem limitele profesiilor noastre şi să ne folosim energia pentru a vedea cum trecem bariera lui 65%. Altfel, suntem toţi nişte şarlatani care au interesul (orgoliului) propriu deasupra interesului pacienţilor / clienţilor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *