In amintirea lui Prichi

Prichi. Îl chema Prichi şi îmi amintesc de el ca şi când ar fi aievea în faţa mea, în timp ce scriu, deşi nu l-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. De fapt nici nu ştiu când l-am văzut ultima oară, dar o să îmi amintesc pentru totdeauna ziua în care un unchi al meu – nu-i spun numele pentru că ştiu că unele rude îmi citesc articolele – a vrut să îl spânzure. Eram cu Mama şi Tata (aşa le spuneam bunicilor, spre deosebire de mami şi tăti, care erau părinţii) în căsuţa lor de două camere de la Muşca, un sat de lângă Roşia Montană. Da, toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar nimeni nu a auzit de Muşca. Un pic nedrept, pentru că eu la Muşca m-am născut, nu la Roşia Montană. Şi deci eram cu toţii acasă, într-o zi ploioasă. Cred că era sfârşit de vară, încă nu era frig, dar nici foarte cald nu mai era. Şi eu stăteam cu Prichi în braţe şi cred că îi povesteam ceva. Eram tot timpul cu Prichi. Unde mă duceam îl luam şi pe el. La început nu era uşor, pentru că eu eram mică şi el era destul de măricel. Mai apoi a fost mai uşor, pentru că eu creşteam, iar el rămânea tot la fel şi de statură şi de greutate. Numai eu creşteam, el rămânea la fel.

Aşa că unchiul meu… poate de plictiseală sau poate de invidie pentru că eu îl iubeam mai tare pe Prichi, sau poate numai aşa în glumă. Nu se ştiu bine motivele. Destul că a început să se ia de Prichi. Să mă ia la rost: ‘Toată ziua cu Prichi ăsta. Da’ ia mai lasă-l pe Prichi! Nu vezi ce urât e!’ Aici trebuie să spun, ca să fie drept, că eu îi cam rosesem mânuţele, dar nu era urât. Aşa era el. ‘Nu vezi ce urât e! Nici nu mai are degete! Ia dă-l încoace’. Şi dă-i cu insulte şi cu vorbe grele pe săracul Prichi. Ba cred că l-a şi bătut. Eu l-am apărat cât l-am apărat, după care n-am mai putut şi am început să plâng, iar când am început să plâng s-a terminat: am pierdut bătălia. Unchiul meu l-a luat pe Prichi şi l-a spânzurat cu o aţă de candelabru. Adică a vrut să îl spânzure, dar după ce i-a legat aţa şi a vrut să o lege de candelabru şi-a dat seama că ar fi venit candelabrul peste noi, pentru că Prichi era el mic, dar era destul de voinic şi candelabrul era aninat în tavan cam aşa. ‘Nici de spânzurat nu-i bun Prichi ăsta al tău!’. Eu plângeam cu hohote de-acum şi nu înţelegeam de ce ei râdeau toţi. Mama l-a făcut să înceteze, vâzând că eu plâng aşa tare şi mi l-a dat pe Prichi înapoi. Dar eu crezând că e mort şi că m-a abandonat, l-am luat, am fugit afară şi jap cu el în ploaie de pe scări! Ceilalţi au râs şi mai tare, dar după o vreme Mama l-a luat pe Prichi, l-a şters şi mi l-a dat înapoi. Ne-am împăcat cumva, dar nu a mai fost niciodată ca înainte. Nici cu Prichi şi nici cu unchiul meu.

Prichi a fost prima mea jucărie. Şi singura care a contat cu adevărat, deşi părinţii s-au străduit cât au putut în limitele comerţului socialist, să nu duc lipsă. E drept că eu atunci nu ştiam că Prichi era o jucărie. Pentru mine Prichi era cât se poate de viu şi de uman. Lui îi spuneam de toate. Cu el dormeam, cu el mă trezeam, pe el îl vedeam primul dimineaţa. Dacă mi se întâmpla ceva, lui îi spuneam totul. Dacă eram tristă, el ştia înaintea oricui altcuiva. El avea grijă de mine, el mă consola, el mă ajuta în toate cele. Era un băieţel nu numai bun şi iubitor, dar şi tare drăgălaş. Cred că ne potriveam bine, pentru că şi eu am fost o fetiţă drăgălaşă. Avea ochi albaştri (eu îi aveam verzi), faţa albă cu un pic de roşeaţă în obraji (la fel ca mine), cu părul negru care ieşea de sub căciuliţa lui albastră, cum era şi hăinuţa lui. Nu ştiu cine mi l-a cumpărat. Poate mami – trebuie să o întreb. Poate după ce am căzut în oala cu apă fierbinte şi doctorii au spus că o să cam mor. Trebuie să întreb şi asta, dar cert e că Prichi a fost cel mai extraordinar cadou pe care aş fi putut să îl primesc vreodată. Niciodată nu am mai primit un astfel de cadou şi nu cred că o să mai primesc. Poate de aia nici nu prea îmi place mie să primesc cadouri. Pentru că eu l-am primit deja pe Prichi, mi-a fost dat să îl primesc, a fost un noroc extraordinar şi, sincer, ce să vrei mai mult de atâta? Poate doar să îl mai găsesc pe undeva şi apoi să găsesc pe cineva care ar putea să îl recondiţioneze. O fi tare bătrân bietul Prichi şi dacă e în podul casei cam părăsite a bunicilor, acolo unde mă gândesc că ar putea fi, mai mult ca sigur că l-or fi ros şoarecii.

În lipsa lui, ceea ce îmi doresc cel mai mult este ca toţi copiii să aibă o jucărie ca şi el. Dar e greu. Mulţi copii, unul din 11, nu au destulă mâncare, merg flămânzi la culcare. Ce să mai vorbim de jucării! Şi ce păcat. Cercetările arată că jucăriile au un rol foarte important în dezvoltarea copilului. Nu vorbim de jucăriile în exces, pe care copiii ajung să nu le mai preţuiască. Vorbim de acele jucării care îi ajută pe copii să crească. Şi mai ales de acea jucărie, jucăria preferată, care îi alină, îi ajută să îşi înţeleagă şi să îşi exprime sentimentele, îi ajută să doarmă în pace şi să se trezească zâmbitori, să îşi dezvolte limbajul prin conversaţii aievea sau în gând, să îşi folosească de mici creativitatea, să viseze, să nu se simtă niciodată singuri (sau să se simtă mai puţin singuri), să zâmbească şi atunci când părinţii sunt plecaţi la muncă sau cine ştie unde, să le treacă mai uşor timpul când sunt pe un pat de spital. Sunt studii şi cercetări serioase despre importanţa jucăriile în copilărie, dar eu nu o să le citez aici, pentru că eu cred că fiecare dintre noi îşi poate aminti jucăria preferată din copilărie şi cred că fiecare dintre noi ar putea să explice cât de importantă a fost ea, de ce era preferată, de la cine a primit-o, cum a pierdut-o eventual şi felurite întâmplări vesele şi triste despre ea. Uneori ne amintim mai bine jucăriile, decât persoanele care au fost în jurul nostru, iar asta spune multe despre importanţa jucăriilor.

Aşa că eu anul ăsta o să îmi donez ziua de naştere (pe 14 iulie) pentru ca o organizaţie să poată să dăruiască jucării copiilor de la ţară. Poate am norocul ca în acest fel cineva să primească echivalentul unui Prichi. Ăsta da cadou! Inclusiv pentru mine. Un cadou ca ăsta tare mult mi-ar plăcea! Aşa că dacă doriţi să mă sărbătoriţi, sau pur şi simplu să donaţi un Prichi unui copil de la ţară (aşa cum am fost şi eu mică fiind), iată linkul unde puteţi să contribuiţi: https://serbeazasidoneaza.ro/user/mirela/.

În altă ordine de idei: voi ce vă gândiţi să faceţi acum sau la un moment dat, în memoria jucăriei preferate?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *