Dream Management

La fel ca multe alte lucruri bune din viaţa mea, şi acesta a început cu o carte. ‘The Dream Manager’ a lui Matthew Kelly este despre o companie fictiv-reală. În sensul că firma descrisă în carte nu există ca atare cu nume şi prenume, dar situaţiile cu care ea se confruntă şi soluţiile pe care le descoperă există în realitate şi sunt inspirate din experienţa Jancoa Janitorial Services şi a altor companii. La fel ca şi Jancoa din viaţa reală, Admiral Services din cartea lui Kelly, este în criză datorită unui fenomen care e tot mai întâlnit şi la noi: fluctuaţia mare de personal şi lipsa de motivaţie a angajaţilor.

Un articol al Ziarului Financiar arată că înlocuirea unui angajat care pleacă are un cost uriaş: 12-18 salarii ale respectivului angajat, indiferent dacă este vorba de CEO sau de femeia de serviciu. Căutând informaţii despre costul motivaţiei scăzute a angajaţilor, am fost dezamăgită să găsesc doar informaţii despre activităţi de team-building şi sfaturi generale. Nu ştim cât ne costă lipsa de motivaţie şi poate nici nu ne gândim la ea ca la un cost. Există o avalanşă de statistici şi lamentaţii cu privire la pierderile suferite de economia noastră datorită plecării în străinatate a concetăţenilor noştri, dar paradoxal nu ştim cât ne costă cei care nu pleacă fizic dar pleacă motivaţional. După cum, în mod similar, ştim aproximativ câţi bani se cheltuie pentru acţiuni de team-building, dar nu ştim care e eficienţa acestora.

Jancoa şi Admiral Services sunt ambele din Statele Unite, în domeniul serviciilor de curăţenie, în care fluctuaţia de personal trece de 350%. Aşa cum spune unul din patronii Jancoa, un job la o firmă de curăţenie este un ‘dead-end job’ în care nimeni nu e bucuros să fie. Soluţia propusă de Jancoa şi apoi descrisă de Kelly a fost crearea unui program de ‘dream managament’ (management-ul viselor), prin care angajaţii sunt încurajaţi să îşi stabiliească obiective personale şi sunt ajutaţi să şi le atingă, cu ajutorul unui Dream Manager.

Kelly spune că misiunea ultimă a oricărei organizaţii sau companii este ca aceasta să devină cea mai bună versiune a sa însăşi şi argumentează că acest lucru se poate realiza doar dacă oamenii care lucrează acolo sunt cea mai bună versiune a lor înşişi. Dar problema e că mulţi dintre angajaţi sunt ‘decuplaţi’ de la viaţa profesională (şi uneori chair de la cea personală). Ca urmare a unei culturi organizaţionale descurajante, a unui şef incompetent sau pur şi simplu din motive personale, ei nu se simt conectaţi cu munca lor. Dacă un angajat e implicat doar în proporţie de 75%, ‘decuplarea’ lui costă compania 25% sau chiar mai mult dacă luăm în considerare şi modul în care angajatul ‘decuplat’ afectează negativ relaţia cu clienţii, moralul celorlalţi angajaţi şi fiecare aspect al activităţii.

Conceptul de ‘Dream Management’ îşi propune să adreseze fenomenul ‘decuplării’ celor care îşi dau demisia fără să plece, a celor care continuă să vină la serviciu şi să încaseze un salariu full time, deşi ei se implică part-time. Mai mult, acest concept îşi propune să ajute angajaţii să devină cea mai bună versiune a lor înşişi, astfel încât ei să se simtă inspiraţi să ajute compania să devină cea mai bună versiune a ei însăşi. Concret, la Jancoa şi alte companii, datorită programului de Dream Management, oamenii au reuşit să îşi îndeplinească vise de mult închise într-un sertar al minţii: să îşi continue studiile, să iasă din datorii, să îşi cumpere o locuinţă, să călătorească, să renunţe la fumat, să adopte un copil. În mod paradoxal, unii au fost ajutaţi chiar şi să îşi găsească un job mai bun altundeva, dar angajamentul ferm de a sprijini oamenii să îşi îndeplinească visele, oricare ar fi acestea, a adus Jancoa o reputaţie aşa de bună încât fluctuaţia de personal a scăzut de la 360% la 40%, iar asta a condus (se pare) la o transformare a modelului de business şi o creştere semnificativă a cifrei de afaceri.

Ca multe idei bune, idea lui Kelly / Jancoa e una foarte simplă. Angajaţii care doresc să intre în programul de Dream Management sunt invitaţi să scrie o listă de 100 de vise, iar apoi au câte o întâlnire lunară cu un Dream Manager care poate fi descris ca un life coach cu competenţe şi contacte ample (inclusiv din sfera educaţiei şi planificării financiare, având în vedere că multe vise au o componentă financiară) şi o încredere nestrămutată că aproape orice este posibil.

Acum câteva luni directoarea organizaţiei Policy Center for Roma and Minorities a decis să îşi întărească şi încurajeze echipa, printr-un program de team-building. M-a invitat să susţin o sesiune de două ore pe o temă liber aleasă. I-am propus o întâlnire de dream management, iar ea a acceptat imediat. I-am fost recunoscătoare că nu a pus foarte multe întrebări şi nu mi-a cerut un program detaliat, pentru că la acel moment nu aveam decât entuziasmul cu care mă contaminase cartea si câteva idei. Am lucrat la concept până în ultima clipă şi am avut emoţii până în momentul în care am intrat în sala de curs, unde mă aşteptau 23 de angajaţi şi un copil de 9 ani.

Le-am explicat pe scurt despre cartea lui Kelly şi am văzut un mix de neîncredere şi curiozitate pe feţele lor. Mi-am zis în gând: ‘Acu’ să te văd!’. Ca exerciţiu de prezentare i-am rugat să îşi spună numele şi să împărtăşească un vis pe care l-au avut când erau mici. Am început să ne destindem. E ok să vorbeşti despre varianta ta mai tânără, pentru că deşi e vorba despre tine, nu mai eşti chiar tu, a trecut timpul, ai devenit altcineva. O participantă îşi dorea să ajungă cântăreaţă deşi era complet afoană, o altă participantă ar fi dorit să devină mamă a exact 15 copii (are ‘doar’ patru; ar fi putut să fie cinci, dar o fetiţă i-a murit de mică), o alta şi-ar fi dorit să ajungă în spaţiu, o alta şi-a amintit că îşi dorea să scrie o carte de poezii şi nu înţelegea de ce a renunţat, un participat îşi dorea să devină birjar, măcelar şi apoi cânţăreţ (în această ordine, în diferite momente ale copilăriei), o participantă dorea să devină medic veterinar sau pilot, iar preşedintele organizaţiei ne-a spus că el îşi dorea să devină mecanic auto. Ne uitam unii la alţii şi unora dintre noi au început să ni se umezească ochii.

Următorul pas a fost să îi rog să ne luăm 7 minute (care au devenit 10), pentru a scrie un număr cât mai mare de vise. Nu ştiam cum o să reacţioneze participanţii, dar brusc s-a făcut linişte în sală şi oamenii s-au pus pe scris şi gândit, timp în care eu am spionat: unii scriau de mama focului şi umpleau pagină după pagină, alţii se gândeau mult după care scriau, parcă teamători, câte un rând, unora nu le-a ajuns timpul şi nu m-au crezut când le-am spus că au trecut 10 nu 7 minute, alţii au scris un pic şi apoi au aşteptat răbdători să treacă timpul. Unele vise abia aşteptau să fie invitate la lumină, altele erau buimăcite de intensitatea ei.

Cu visele iţite pe hârtie, am întrebat participanţii dacă au curaj să împărtăşească din ele. Multe mâini ridicate în aer. Mai multe decât timpul avut la dispoziţie. Curajoşii au primit ‘dreptul’ de a descrie trei vise. Între timp, ceilalţi participanţi erau ‘înarmaţi’ cu bileţele de hârtie pe care scriau despre felul în care ei ar putea să contribuie la îndeplinirea visului celui care împărtăşea. Am rugat participanţii să pună aceste bileţele în faţa lor. În curând podeaua s-a umplut de bileţele colorate. Am fost uimiţi: câte resurse despre care habar n-aveam acum două ore? Poate pentru că nu am explicat eu bine instrucţiunile, unii dintre participanţi au oferit mai degrabă sfaturi. Data viitoare o să îmi amintesc să explic diferenţa dintre contribuţie şi sfat, după cum o să îmi amintesc şi să număr visele din sală, pentru că peste ani o să îmi facă plăcere să spun câte vise s-au generat şi câte s-au împlinit.

Am vrut ca acest atelier să nu fie doar inspiraţional, ci şi de învăţare a unor abilităţi concrete. Aşa că am vorbit şi despre felul în care fiecare dintre noi ar putea să fie Dream Manager pentru cei dragi sau pentru beneficiarii şi clienţii noştri. Am rugat participanţii să lucreze doi-câte-doi şi, pe rând, să fie Dream Manager. Fiecare a trebuit să exerseze patru întrebări: Care e visul tău?; Care ar fi pasul cel mai mic pe care ai putea să îl faci fără nici un efort, în direcţia visului tău?; Ce ar putea să te împiedice să faci acest pas mic?; Când pot să te contactez pentru a afla despre progresul pe care l-ai făcut?

Pentru că am fost în număr impar, cu una dintre participante am lucrat eu. Visul ei era să plece ca voluntar internaţional într-o ţară din America Latină. Era ceva ce îşi dorea de multă vreme, dar vedea o mulţime de obstacole în faţa acestui vis. Primul pas ar fi fost să aplice la un program finanţat de Uniunea Europeană. Data limită urma să fie peste doar 3 zile. M-a rugat să o sun în dimineaţa următoare şi să o întreb dacă a început aplicaţia. Ceea ce am şi făcut şi o voce entuziastă şi uşor emoţionată mi-a povestit cum a făcut acest prim pas.

Când a fost rândul meu, am spus că visul meu e să contribui la răspândirea conceptului de ‘dream management’ în România. Că îmi doresc foarte mult ca în câţiva ani căteva companii să aibă un astfel de program, poate chiar să angajeze Dream Manager-i şi să facă parteneriate cu ONG-uri, pentru a împărtăşi acest serviciu: îmi e clar că ONG-urile, din resursele lor limitate, nu vor putea prea curând să angajeze Dream Manager-i, dar poate că programele de CSR al companiilor ar putea să includă în viitor un astfel de ‘shared service’. De asemenea, am spus că ştiu că multe companii doresc să creeze programe de voluntariat corporatist. Există o mulţime de ONG-uri care lucrează cu copiii nevoiaşi. Cum ar fi să existe într-o zi o armată de Dream Managers voluntari pentru copiii care au atâta de mare nevoie să viseze şi să îşi îndeplinească visele? M-a întrebat care ar fi primul pas pentru mine. Eu am răspuns că îmi place să scriu, aşa că mi-am propus să scriu şi să vorbesc despre acest concept. Nu am fost aşa de curajoasă ca ea, să îmi dau un orizont de timp scurt, aşa că am rugat-o să ma sune peste 3 luni. Spre suprinderea mea, primul pas l-am făcut aproape imediat: am scris ce citeşti acum. Am început să şi vorbesc despe concept şi câteva persoane m-au rugat să organizez un eveniment privat, iar eu mi-aş dori să pilotez conceptul şi în cadrul unei companii.

Câteva mici miracole s-au întâmplat în cele două ore ale atelierului. Unul dintre ele e că participanţii au decis să se întâlnească din nou, ca echipă, la finele lui iunie, ca să îşi raporteze unii altora despre cum şi-au îndeplinit visele şi să decidă cum duc programul mai departe. Cine ştie câte miracole se pot întâmpla în trei luni…

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *