Cu ce rămânem din #metoo?

Când a apărut #metoo în spaţiul public, am răsuflat uşurată. Nu aveam nimic de ‘raportat’. Profesorul de germană de la care luam ore în privat începuse la un moment dat să îmi vorbească despre lucruri care mă făceau să mai roşesc, dar sub pretextul interesului scăzut pentru această limbă, am declarat părinţilor că nu mai vreau ore de germană. Vedeam cum profesorului de matematică i se scurgeau ochii după nurii fetelor şi făcea orice ca să se apropie, uneori prea mult de ele, dar nu făcuse niciodată mai mult decât atât. Noi râdeam de el şi ne vedeam de ale noastre.

Mă ferise Dumnezeu de experienţe directe şi cu cât citeam şi ascultam mai multe monstruozităţi, cu atât mi se părea că trăisem într-o bulă paşnică şi aproape nerealistă. O prietenă mi-a povestit cum fiind copilă, un grup de băieţi au înconjurat-o, au izolat-o de ceilalţi copii, şi-au scos penisurile, au forţat-o să se uite la ele şi apoi… au urinat pe ea. Îmi pare rău pentru vulgaritate şi îmi cer scuze pentru ea, dar în acelaşi timp mă gândesc că dacă ea a putut să îndure asta, cred că a vorbi cu subiect şi predicat despre ce s-a întâmplat, este un lucru mic. O altă prietenă mi-a povestit cum şeful ei direct, un domn credincios, s-a aşteptat ca dacă au mers împreună în delegaţie, ea să sucumbe avansurilor lui, deşi era căsătorit, cu trei copii, trei fete adolescente. Atunci când prietena mea i-a spus că nu este interesată de o relaţie cu el, domnul i-a pus în vedere să se gândească la demisie. Din fericire, ea a rezistat mizeriilor care au urmat suficient de mult timp încât el să fie avansat în funcţie şi să îşi mute interesul.

Nefiind prea implicată emoţional, datorită lipsei de experienţe personale, am putut să văd cum fenomenul a fost antamat pentru diferite agende. De la hărţuire sexuală asupra femeilor, am ajuns să vorbim şi despre hărţuirea sexuală a bărbaţilor (mai ales a celor tineri), sau despre hărţuirea sexuală a minorităţilor sexuale. Mulţi dintre cei din industria dezvoltării personale au prins trendul şi au început să scrie despre felul în care produsele lor pot să ajute persoanele care au trecut prin asta. Am citit o tonă de sfaturi despre ce poţi să faci în astfel de situaţii sau cum poţi să ajuţi pe cineva care se află în vizorul unui prădător. Cum să intervii, ce să spui, ce să nu spui, dacă e bine sau nu să te adresezi autorităţilor.

Tema începea să fie discutată în contexte tot mai ample şi pusă în legătură cu alte manifestări din sfera socială, morală, familială, religioasă. Intr-o seară m-a lovit din plin. Uitasem complet de experienţa de la mănăstire. Nu o să îi dau numele acum, pentru că lucrurile s-au întâmplat demult, preotul acela era deja foarte bătrân şi e posibil ca el să fi murit demult. Eram la mănăstire pentru o perioadă de reculegere în familie şi pentru a ne spovedi la acest preot căruia i se dusese vestea, pentru că făcea nişte slujbe foarte puternice.

El ţi-a luat mâna ta în mâna lui? Da. Tu ai luat mâna lui în mâna ta? Da. El a pus buzele lui pe obrazul tău? Da. Tu ai pus buzele tale pe obrazul lui? Da. El a pus limba lui pe buzele tale? … Tu ai pus limba ta pe buzele lui?  … El a pus limba lui pe dinţii tăi? … Tu ai pus limba ta pe dinţii lui? …El a pus mâna lui pe ruşinea ta? … Tu ai pus mâna ta pe ruşinea lui? … El a….

Nu am vorbit niciodată cu nimeni despre conversaţia de sub patrafir, despre felul în care am fost interogată cu privire la cele mai intime lucruri, cu mult după ce începusem să răspund sistematic cu ‘nu’. Dar îmi amintesc bine cum stăteam aşa cu capul plecat, în genunchi, într-o poziţie atât de mediatizată în cazul elevilor care au organizat un bal la Cluj. Am ieşit de acolo siderată şi cu mult mai bine informată cu privire la opţiunile erotice, desigur păcătoase, pe care sub nici o formă nu trebuia să le pun în aplicare în-afara căsătoriei.

Mă întreb ce ar înţelege el din #metoo şi care ar fi poziţia lui cu privire la disputa legată de educaţia sexuală. Dar mai ales, mă întreb cu ce am rămas din #metoo, noi ca societate. Am fost oripilaţi să descoperim cât de mulţi oameni din jurul nostru au trăit experienţe de hărţuire sau chiar abuz sexual, ne-am exprimat empatia faţă de cei care au avut curaj să mărturisească fapte, am înţeles câteva lucruri în plus despre pericolele care ne pândesc şi despre faptul că poate dacă nu le mai ţinem secrete vor avea mai puţină putere asupra noastră, ne-am dat seama că mulţi bărbaţi de lângă noi consideră că sexul li se cuvine.

În prea multe straturi ale societăţii există un ‘misecuvinism’ masculin, cultivat cultural de-a lungul multor secole şi de care iată că nu mai scăpăm. Un misecuvinism care nu se opreşte în faţa nimănui şi pentru nici un motiv, nici măcar în faţa inocenţei: în 2016 26.000 de minore au rămas însărcinate. Mai mult: 647 de fetiţe sub 15 ani au rămas însărcinate. Suntem pe locul 1 în Uniunea Europeană la sarcini în vârsta adolescenţei şi deşi sexul cu minori sub 15 ani e pedepsit cu închisoarea, prin articolul 198 din Codul Penal, eu încă nu am auzit ca vreo autoritate publică să se fi sesizat şi să fi pus sub acuzaţie vreun infractor. Să presupunem că 600 e cifra medie anuală. În ultimii 10 ani ar fi existat 6000 de oportunităţi pentru a trage un semnal de alarmă şi a da un semnal clar amatorilor. Dacă tot ne-am supărat pe abuzul sexual, oare cum ar fi să mai facem un pas şi să aplicăm legea? Sau dacă nu suntem în stare, să renunţăm la ea: să tăiem articolul acesta din Codul Penal, ca măcar să nu suferim şi de păcatul făţărniciei pe lângă toate celelalte.

(Dacă doriţi să susţineţi o organizaţie care promovează egalitatea de şanse şi una care ajută mamele foarte vulnerabile, inclusiv minore, click aici şi aici).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *