Copiii săraci şi justiţia: un caz real şi nişte întrebări.

Anul trecut, în acelaşi judeţ Argeş care ne-a oripilat mai săptămânile trecute, un grup de oameni din toată ţara puneau mână de la mână pentru a construi o casă pentru o minoră (la acea vreme), care trăia din cerşetorie şi era deja mamă a doi copii. Suntem fruntaşi în Europa la numărul de mame minore: cam 20.000 de adolescente nasc în fiecare an. Dar în ţara în care biserica face constituţia, noi susţinem că nu avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli şi îi dăm înainte cu ‘inocenţa copilăriei’.

Tatăl copiilor, un tânăr analfabet, a decis să plece la muncă în străinătate, dar s-a ales cu aproape doi ani de închisoare pentru fapte de violenţă sexuală. Rămasă singură, viaţa tinerei şi a celor doi copii este gestionată, prin violenţă emoţională şi fizică, de soacra sa şi alte rude, care decid să o determine să plece din căsuţa construită prin sistemul ‘mână de la mână’, în principal pentru că s-a lăsat sedusă de un lover boy, care i-a promis că se căsătoreşte cu ea dacă merge cu el în Franţa.

Familia decide să o alunge, dar reţine copiii. Adică îi sechestrează. Disperată, mama anunţă oamenii care au ajutat-o să îşi construiască locuinţa. Intâmplător, una din persoanele astea e avocat. Care a depus plângere, iar ce a urmat e demn de ţara noastră, de România profundă. Cu cuvintele avocatei (schimbate doar puţin, pe alocuri, pentru protejarea identităţii celor implicaţi):

‘Am fost la poliţie, însă nu s-a rezolvat nimic. Ne-au spus că ei nu pot să se bage. Drept care, luni am trimis prin poștă o cerere pentru emiterea unui ordin de protecție prin care am solicitat încredințarea copiilor și ca soacra şi alţi membrii ai familiei să nu se apropie la mai puțin de 150 de metri de ea şi de copii. Joi m-a sunat o grefieră să mă anunțe că cererea mea are termen vineri. M-am dus cu clienta și cu mama ei la proces. Au venit toți membrii familiei soacrei. Ei au fost asistați de două avocate din oficiu.
Procesul a durat mult, cam 3 ore, timp în care judecătoarea i-a interogat pe toți, a audiat martorii propuși, ne-a lăsat să punem întrebări, a ascultat pledoariile. Ei s-au pus cu toții de acord și au încercat să arate că clienta mea cerșește cu copiii, că nu a trimis-o nimeni să cerșească, dimpotrivă, ei nu sunt de acord cu asta, la ei în familie nu se practică așa ceva. Evident, toată lumea minţea: cel puţin una din cumnatele clientei merge regulat la cerşit cu copiii ei.
Nu a fost prea plăcut, dar m-au ajutat martorii propuși de ei, unul era un vecin care nu știa mare lucru, iar ei aveau o grămadă de puncte vulnerabile, pe care a trebuie să le exploatez în așa fel încât să conving instanța că mint. Mi-a părut rău că am făcut asta, am și declarat-o. Ei s-au supărat pe mine, s-au și întors de vreo două ori în timpul depoziției spre mine, foarte nervoasă, spunându-mi să nu le mai pun întrebări la care nu știu să răspundă.

Judecătoarea a vrut să cunoască exact situația de fapt, a pus o grămadă de întrebări, de asta a și durat atât, e singurul proces la care am dezbătut 3 ore.

S-au spus multe lucruri, nu mai rețin totul. S-a ajuns până acolo că una dintre avocate a insistat să o întrebe pe clienta mea de unde are bani să plătească avocat, că doar, doamna judecător, să fim serioși, niciun avocat nu vine să reprezinte pe gratis, doar n-o să credem că a venit doamna de la București pro bono. Am vrut să-i răspund, dar s-a indignat judecătoarea și nu mi-a permis.

Mi-am început pledoaria finală spunând că da, clienta mea cerșește și da, este adevărat că cerșește cu copiii. Am povestit cum am cunoscut-o noi şi cum ne-am adunat un grup de oameni dornici să ajute. Am arătat cum toți, și reclamata și pârâții, sunt persoane vulnerabile, cu mulți copii cu risc crescut de abandon școlar. Cum clienta mea face ce știe ea cel mai bine, pentru că așa a crescut, a fost dusă de mică la cerşit, deci asta e singura meserie pe care ştie ea să o practice. Şi că dacă şcoala sau societatea i-ar fi pus în mână o altă meserie, ea ar fi practicat acea meserie. Cum clienta mea provine dintr-o familie foarte săracă, în care şcoala nu a avut nici o prioritate. Şi că din păcate nici ea nu a fost o prioritate pentru şcoală, pentru că nu a venit nimeni să o întrebe de ce abandonează şcoala. Şi nici nu a fost nimeni tras la răspundere pentru abandonul şcolar al copilei, deşi legea din ţara noastră stabileşte sancţiuni. Legal, învăţământul e obligatoriu, dar de fapt a devenit cât se poate de facultativ, având în vedere că avem sute de mii de copii care abandonează şcoala şi nimeni nu e sancţionat. Nici nu am mâncat usturoi şi nici gura nu ne miroase. Am arătat că e firesc pentru o victimă a violenței domestice sau a traficului de persoane să plece și apoi să se întoarcă acasă. Am vorbit despre cum clienta nu știe cum e să trăiești altfel şi că, în orice caz, nu ea e judecată aici ș.a.m.d.

După ce s-a finalizat, instanța a intrat în deliberare și ne-a spus că în 40 de minute ne dă soluția. Am așteptat acolo, iar în jur de 5 s-a întors judecătoarea și s-a pronunțat. A admis cererea, a dispus ca soacra să nu se aproprie de clientă și de copii pe o perioadă de 6 luni și înapoierea copiilor către clientă.

A ieșit un mic scandal, am așteptat în sală până au plecat cu toții, judecătoarea a stat cu noi și i-a spus clientei mele că i s-a dat o șansă și să aibă grijă ce face. Dacă ea nu a avut șansa asta când a avut nevoie, măcar să profite acum pentru copiii ei, mai ales că sunt persoane care o ajută, știe că e foarte greu pentru ea, dar satisfacția va fi pe măsură.

Am plecat spre localitatea clientei. N-am găsit pe nimeni la postul de poliție, a durat ceva până a venit cineva, apoi probleme cu faxul care nu merge decât până la ora 16.00, astfel că n-au ordinul. Telefoane la șefu. Eu le-am zis că nu plec, am venit de la București și nu mai vin în altă zi. Pronunțarea s-a dat la ora 17.00 iar problemele lor cu faxul nu mă privesc, n-au decât să se ducă la Judecătorie după ordin. Ah, dar asta nu se poate, doamnă, ca Judecătoria e în alt județ. M-am oferit eu să mă duc să le aduc o copie de pe ordin. Iar telefoane la șefu’, date în spatele postului, din fundu’ curții, că doar acolo e semnal. Le-am spus că mi se pare onest să le comunic că dacă nu rezolvă le voi face plângere pentru refuzul de a aduce ordinul la îndeplinire.

În final, au găsit ordinul şi am pornit spre casa soacrei, unde a ieșit cu scandal. Au venit toate rudele și au refuzat să dea copiii. Am stat acolo vreo oră jumate până s-a întocmit procesul verbal. Eu i-am spus că-l semnez cu obiecțiuni: să consemneze că apreciez că poliția refuză să pună ordinul în executare prin nepătrunderea în curte să ia copiii, deși legea le dă acest drept.
Le-am spus că plec la mașina pe care o aveam parcată aproape de casă şi că îi aştept acolo pentru semnarea procesului verbal. Clienta mea era extrem de dezamăgită, eu eram furioasă și frustrată, după atâta efort și o zi întreagă pe drum, după emoțiile de la proces și după ce reușisem să convingem instanța, iar judecătoarea ne-a promis că trimite imediat ordinul la poliție, să ne poticnim tocmai la poliție.

M-au sunat peste câteva minute să nu plec că vin și ei cu copiii. Nu știu ce au vorbit și cum i-au convins, din câte am observat unul dintre polițiști se cunoștea cu ei, oricum nu m-a mai interesat, puteau să le fi spus orice.

Am ajuns în jur de 9 cu ei acasă la mama clientei, unde clienta mea o sa rămână cu copii, în două camere în care mai sunt cinci suflete, până se va găsi un loc mai bun pentru ea’.

Şi-acum câteva întrebări, toate cu ‘de ce’:

  • De ce sistemul de protecţie a copilului, unul din cei mai mari angajatori din ţară (din domeniul public), nu gestionează astfel de situaţii?
  • De ce a fost necesară asistenţă pro bono ca să se rezolve o problemă de protecţia copilului, în condiţiile în care cazul e cunoscut autorităţilor şi mama copiilor a sesizat poliţia în mod repetat cu privire la bătăile la care e supusă?
  • De ce e aşa de simplu să sechestrezi copii în România şi aşa de greu să îi readuci la mama lor?
  • De ce această tânără, victimă nu doar a violenţei domestice, dar şi a unei încercări de trafic, nu a primit nici un sprijin de la autorităţi, deşi cazul ei e cunoscut întregii comunităţi?
  • De ce poliţia îşi permite să decidă dacă pune sau nu pune în aplicare un ordin judecătoresc? De ce a trebuit ca avocata să ameninţe cu nesemnarea procesului verbal ca să se pună în aplicare ordinul? Ce s-ar fi întâmplat dacă această avocată ar fi fost mai puţin determinată?
  • De ce învăţământul obligatoriu (care ar putea da o şansă tuturor cetăţenilor, inclusiv celor ca mama acestori doi copii) e de fapt facultativ? De ce nu punem în aplicare sancţiunile prevăzute de lege pentru abandonul şcolar?
  • De ce nu ne indignăm mai adesea, noi toţi, când vedem atâta nepăsare din partea celor pe care îi plătim ca să le pese?

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *