Cea mai mare temere in lumea ‘post’

La final de an, Scena9 m-a intrebat, pe mine si alte 8 persoane, care ne este cea mai mare temere in lumea post – Brexit, post – Trump, post – Dodon, post – coalitia pentru familie. Mai jos, raspunsurile mele. Aici articolul in intregime.

Cea mai mare temere?

2016 mi-a adus cea mai mare temere pe care am avut-o până acum în viaţa mea: un atac de panică. Un atac de panică în toată regula, întins pe mai multe ore, greu să estimez câte, în care am luat la cunoştinţă că în creierul meu s-a instalat un picurător care îmi trimitea în vene şi de acolo în tot corpul vălurele după vălurele de adrenalină. După ce mi-am revenit un pic, am luat una din cele mai importante decizii din viaţa mea: ‘Nu ştiu alţii cum sunt, dar acest lucru mie una nu mi se va mai întâmpla niciodată! Punct! Adică semnul exclamării!’.

Aşa am cunoscut-o pe Simona, psihoterapeut specializat în terapia strategică de scurtă durată, care m-a învăţat multe. Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat de la ea a fost să petrec timp cu fricile. Ideea e aşa: când simţi frica iţindu-se din colţul minţii, te aşezi într-un loc liniştit şi timp de 20-30 de minute îţi imaginezi cele mai oribile scenarii care ar putea să ţi se întâmple: cum o să mori, cum o să îţi pierzi slujba, cum o să te lase iubitul, orice. Culmea paradoxului… funcţionează. E o întreagă explicaţie ştiinţifică, pentru care nu e locul aici, dar ce e important e că funcţionează. Am întrebat-o pe Simona de unde ştie ea toate aceste lucruri şi mi-a spus că e de la şcoala de psihoterapie a lui Giorgio Nardone de la Arrezzo, Italia. Acum sunt ‘elevă’ la şcoala lui de counseling şi asta a fost o altă decizie importantă în 2016. Cea mai mare frică din 2016 a fost o oportunitate extraordinară de dezvoltare personală şi chiar profesională (între timp am obţinut şi certificarea în coaching). Pentru 2017 nu am atât frici, cât speranţe. Sper ca membrii familiei mele să fie cu toţii sănătoşi, sper ca toţi cei implicaţi în cauze sociale să îşi găsească susţinători cât mai mulţi, sper ca cei care în 2016 au promovat un discurs al urii (faţă de refugiaţi, faţă de oamenii săraci, faţă de minorităţile de orice fel, inclusiv cele sexuale, faţă de ‘ceilalţi’ în general) să îşi găsească liniştea, sper să pot să fac lucruri de utilitate publică alături de alţii care îşi doresc acelaşi lucru, sper ca cei care sunt atraşi de meandrele corupte ale concretului să îşi găsească surse sănătoase de satsifacţie personală şi financiară, spre binele nostru al tuturor.

Lumea post?

Lumea ‘post’ va arăta cam cum vrem noi să arate. Frumuseţea (sau urâţenia) e în ochii privitorului. O să mă refer la un studiu al Universităţii British Columbia, care aparent nu are nici o legătură cu întrebarea. În acest studiu, copii de 3, 6 şi 9 luni au privit un desen animat în care un triunghi încerca să urce un plan înclinat şi se chinuia că era cam mic. Un cerculeţ care privea de jos, a venit în fugă şi a împins tringhiul pe pantă în sus. Când să ajungă sus, un pătrăţel supărat i-a dat triunghiului un brânci pe pantă în jos. După desenul animat, copiilor li s-au adus jucării în formă de triunghi, cerc şi pătrat. Nimeni (dar absolut nimeni, deşi studiul a fost replicat în mai multe culturi) nu a vrut să se joace cu pătratul cel rău. Toţi copiii au vrut să se joace cu triunghiul şi cu cerculeţul cel binevoitor. Fiecare, cu mintea lui, poată să înţeleagă multe din acest studiu. Eu am înţeles că bunătatea e înnăscută şi că în 2017 şi în anii ce urmează eu vreau să mă joc cu triunghiul şi cerculeţul în primul rând. Dar pentru că sunt adult, aş vrea să înţeleg şi perspectiva pătratului. Eu sunt convinsă că şi el, în felul lui, nu vroia nimic altceva, decât să fie fericit, aşa cum voia şi triunghiul cel curajos şi cerculeţul cel binevoitor. Dar oare ce s-a întâmplat cu pătratul cel supărat că s-a supărat? Oare putem să îl ajutăm în vreun fel? El dacă e supărat, cu siguranţă nu e fericit şi între timp ne face şi pe noi mai puţin nefericiţi, dându-ne de-a dura în jos pe pantă. Aşa de exemplu, eu sunt într-un fel recunoscătoare coaliţiei pentru / împotriva (în funcţie de punctul de vedere) familiei. Datorită lor, mi-am format un obicei ca în fiecare dimineaţă să citesc câte ceva din Biblie, plecând de la ideea că de acolo vine supărarea lor pe minorităţile sexuale. Presupunerea mea e că aceşti domni şi doamne citesc în cheie modernă nişte lucruri care au fost gândite acum câteva mii de ani. Dacă păstrezi metoda de citire, punând ‘ochelari’ moderni peste aceste texte, Biblia devine incredibil de interesantă, uneori chiar haioasă! De exemplu, în Levitic se spune că un bărbat nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu un alt bărbat. Câteva rânduri mai sus se spune şi că un bărbat nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu soţia vecinului. Studiile arată că sunt mult mai mulţi dintre noi (între 50-70%!!!) care au relaţii sexuale cu soţia / soţul vecinilor decât cu persoane de acelaşi sex. Şi totuşi ce ne strică nouă liniştea e paiul din ochii unei minorităţi şi nu bârna din ochiul unei majorităţi. Nu e haios? Între cele două versete e o referire cu privire la faptul că nu ar trebui să ne dăm copiii ca sacrificiu lui Molek. Nu ştiu cine e Molek, dar mă găndesc că doamna Rawlings ar putea să scrie un alt roman fabulos, ca să mai înţelegem câte ceva despre pătratul cel rău.

a