Ce am învăţat încercând să ajut o familie foarte săracă?

Pe Mădălina am cunoscut-o la metrou. Ea cerşea cu un bebeluş în braţe, eu m-am oprit din alergătură şi apoi a urmat o poveste care durează deja de câţiva ani şi care a fost scrisă şi apoi povestită de oameni cu o sensibilitate mai mare ca a mea. Aşa că nu o să mai repet detaliile, ci o să vă spun direct cinci lucruri pe care le-am învăţat până acum (pentru că sunt sigură că o să mai fie învăţăminte şi în viitor):

  1. E o diferenţă mare între empatie şi compasiune. O diferenţă care uneori e greu de perceput, pentru că baza compasiunii tot empatia e. În cuvinte simple, empatia se referă la capacitatea noastră de a înţelege stările emoţionale ale unei alte persoane. Dacă ar exista o formulă matematică pentru compasiune, aceasta ar fi: compasiune = empatie + dorinţa de ajuta + abilităţi pentru a materializa ajutorul. C=E+D+A. Deşi au aceeaşi ‘rădăcină’, empatia şi compasiunea sunt percepute în mod diferit de creierul nostru. Sentimentele izvorâte din empatie pot activa, printre altele, şi circuite cerebrale care sunt asociate cu durerea. Compasiunea, în schimb, activează mai ales circuite cerebrale asociate cu sentimentele de iubire. C=E+D+A=LOVE. De aceea, mulţi oameni care răspund empatic, nu vor mai apoi să se implice: văd, înţeleg, dar îi doare ceea ce văd şi înţeleg şi preferă să se protejeze. Ei sunt oameni buni ca mine şi ca tine, nu sunt nici laşi şi nici insensibili, dar percep o durere de care poate noi suntem feriţi. În schimb, când o persoană acţionează din compasiune, adică înţelege durerea unui semen, doreşte să ajute şi are şi capacitatea de a o face, creierul său începe să transporte frenetic oxitocină, dopamină şi serotonină, trei dintre substanţele care conduc la o stare specială: fericirea. Există o veste bună: compasiunea se poate educa. Nu ne-am născut toţi cu ştiinţa de a-i ajuta pe ceilalţi, dar putem să învăţăm acest lucru. Comunităţile precum ‘Satul Mădălinei’ sunt foarte utile pentru asta, cum este utilă şi colaborarea cu un consilier filantropic sau pur şi simplu observarea celor care schimbă destine, cu un ajutor mai mare sau mai mic, dat la timpul potrivit.

 

  1. Prejudecăţile sunt uneori mai puternice decât empatia şi compasiunea la un loc. Mulţi oameni mi-au spus că mă admiră pentru ce am făcut, alături de ceilalţi membri ai comunităţii, că le e milă de semenii noştri extrem de marginalizaţi, dar că ei nu pot. ‘Nu vreau să o judec pe Mădălina, Doamne fereşte, sau pe cineva, dar… nu pot’. Pentru că e evident că nu are rost, că s-a făcut deja foarte multe şi iată că ea tot mai merge la cerşit, că poţi să le bagi şi în traistă, că ‘aşa sunt ei’. Când aud că ‘aşa sunt ei’, îmi vine să răspund aşa: ‘Draga mea / dragul meu, dacă tu ai fi fost dus/ă la cerşit de mică, ca să alimentezi alcoolismului tatălui tău care te bătea dacă nu adunai destui bani, dacă ai fi fost luat/ă de la şcoală mai întâi ca să cerşeşti, iar apoi ca să scape familia de tine sub pretextul căsătoriei, dacă ai fi semi-analfabet/ă, dacă ai fi fost târâit/ă prin sistemul de protecţie a copilului care nu a făcut altceva decât să te abuzeze şi mai tare, dacă aşa-zisul asistent social din satul tău ar fi un aservit politic care nu doreşte să aibă de-a face cu tine, dacă ai fi suferit de depresie profundă netratată deja de câteva ori în viaţa ta, dacă ai fi fost victima unei tentative de trafic de carne vie, dacă … şi dacă… şi dacă…. tu ce crezi că ai face în locul ei?’. Dar nu pot să pun o astfel de întrebare pentru că îmi dau seama că e brutală şi inutilă. Nu ar duce la nimic bun, pentru că e întrebare-semn al neputinţei mele de a gestiona şi contracara scepticismul celor a căror empatie a fost poate abuzată înainte de a se fi putut transforma în compasiune. În schimb, încerc să îmi cultiv răbdarea şi speranţa că într-o zi voi descoperi cum să răspund non-violent, cu impact la ‘aşa sunt ei’.

 

  1. O parte din vină, să mă scuzaţi, e şi la noi. Acum câţiva ani, soţul Mădălinei a avut un accident şi s-a lovit la picior. La spital l-au tratat cu indiferenţă. După câţiva ani, fiind piciorul beteag, a avut iar un accident. De data asta mai grav, aproape că nu mai putea să meargă. A mers iar la spital, dar iar nu i-au făcut nimic. De curând colaborăm cu o doamnă care cunoaşte câţiva medici cumsecade. Va fi operat în curând şi sperăm să nu fie prea târziu pentru o amputare. Un om a pierdut ani din viaţă în care ar fi putut să fie util şi productiv. Al doilea exemplu. Acum doi ani am scris la o firmă de curăţenie ca să mă interesez de locuri de muncă. De curând am primit un telefon de la firmă. Sunt disperaţi, au nevoie de personal, 8 ore, carte de muncă, salariul minim pe economie. ‘Dar ştiţi, să nu fie mai închişi la culoare, adică romi, că la noi e sensibil, dacă pune mâna e grav, că oamenii au camere de luat vederi’. Corect. Poţi să îţi distrugi afacerea aşa. Dar idea e de romi sau de oameni cinstiţi? Eu cunosc o mulţime de romi cinstiţi, care fac lucruri admirabile pentru societate (Valeriu Nicolae a ajuns deja un fenomen, dar mai sunt mulţi alţii ca el), după cum ştiu şi o mulţime de români (inclusiv la conducerea ţării) pe care eu nu i-aş lăsa în casă deşi nu am bunuri de valoare.

 

Găsim modalităţi variate de a-i nedreptăţi şi exclude pe cei mai slabi decât noi. Există o regiune precisă din creierul nostru care se activează atunci când ne simţim excluşi – o părticică din cortexul cingular anterior – şi este aceeaşi arie care se activează şi atunci când avem o suferinţă fizică. Lovitura psihologică a excluziunii sociale este percepută la fel de către creier ca atunci când îţi rupi o mână sau îţi izbeşti o uşă peste degete. Creierul nostru este absolut incredibil din acest punct de vedere: s-a dovedit ştiinţific că suferinţa psihică a unei persoane excluse social care ia un antidolorific (testele s-au făcut cu Tylenol) e mai redusă. O să repet: din punctul de vedere al creierului nu e absolut nici o diferenţă între durerea produsă de excluziunea socială şi durerea fizică. A exclude un copil de la şcoală sau un om din societate, pe orice motiv, e ca şi cum i-ai rupe o mână sau i-ai da cu ceva în cap, cu difernţa că excluziunea socială are consecinţe mult mai serioase pe termen lung şi pentru societate şi şi pentru om (ex. scăderea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii, care e esenţială pentru oricine doreşte să realizeze ceva în viaţă).

 

  1. Bunătatea e cu două tăişuri pentru binefăcători, dar există studii care ne pot ghida. Unii dintre cei care s-au alăturat proiectului au făcut gesturi spectuaculoase, cu un entuziasm care mi-a adus lacrimi în ochi. Alte persoane au luat iniţial un avânt aproape auto-sacrificial, după care s-au retras pentru că implicarea devenea prea dureroasă. ‘Sper să nu te superi, dar eu o să mă opresc aici’. La unii bunătatea reverbera pozitiv, la alţii lua întorsături negative. Pe unii îi ţinea în proiect, pe alţii îi îndepărta. Mă simţeam responsabilă şi eram îngrijorată de această dinamică, aşa încât am început să mă informez sistematic despre bunătate. Am citit multe articole şi site-uri care marşau aşa de mult pe legătura ‘bunătate-fericire’, încât de la o vreme am devenit suspicioasă. Am început să caut studii serioase, cu design experimental. Un studiu arată că cei care îşi îngrijesc partenerii de viaţă bolnavi de Alzheimer au niveluri de depresie de trei ori mai mari decât persoanele obişnuite. Un studiu destul de faimos şi des citat realizat pe voluntari arată că voluntariatul este asociat cu diminuarea simptomelor depresive şi intensificarea sentimentelor de fericire, încredere în sine şi control personal. În fine am ajuns la studiul care mi-a dat explicaţiile pe care le căutam. Acesta din urmă arată că trebuie să dozezi atent actele de binefacere: dacă faci prea puţin nu vei avea beneficii semnificative pentru bunăstarea ta personală (nu rămâi cu nimic la nivel emoţional); dacă faci prea mult vei sfârşi prin a te simţi copleşit, ceea ce s-a întâmplat şi în grupul nostru in anumite momente. Apoi am căutat studii care să arate cât şi cum trebuie să îţi pui bunătatea la bătaie. Unul dintre cele mai interesante mi s-a părut cel realizat de Sonja Lyubomirsky. Ea a creat un experiment în care a cerut participanţilor să facă 5 acte de caritate pe săptămână, timp de 6 săptămăni. A creat două grupuri: un grup a fost instruit să facă aceste acte de caritate oricând în cursul săptămânii, în timp ce alt grup a fost instruit să facă toate cele cinci acte în aceeaşi zi (ex. lunea). Orice mic gest de bunătate era luat în considerare: am donat sânge, am făcut cumpărăturile vecinului care şi-a rupt piciorul, am donat o sumă de bani, am mulţumit mamei pentru eforturile sale, etc. Rezultatele, spune Lybomyrski, au fost ‘cel puţin surprinzătoare’: ‘aşa cum ne-am aşteptat, generozitatea şi ajutorul acordat celorlaţ au condus la intensificarea nivelului de fericire în rândul participanţilor’, dar ‘în mod interesant, această creştere a fost raportată doar la cei care şi-au exprimat generozitatea într-o singură zi.

 

  1. Asociaţiile locale contează enorm. De la o vreme proiectul nostru stagna. Am construit casa care îi ferea de intemperii, încercam să acoperim urgenţele mai ales pe partea de sănătate, dar nu exista speranţă pentru un viitor mai bun. Noi eram cu toţii la distanţă şi, deşi încercasem o colaborare cu autorităţile, parcă ne izbeam de ziduri. În timp, am descoperit că acea comunitate era foarte cunoscută pentru cerştetoarele sale, dar autorităţile blamau victimele, în loc să găsească soluţii. Ne-am fi oferit şi noi ajutorul, ca şi comunitate în care sunt psihologi, asistenţi sociali, avocaţi, etc. dar nu aveam cui. Nici dacă am fi făcut proiectul nostru în deşertul Sahara nu ar fi fost mai pustiu. Până când am gasit-o pe doamna T. şi asociaţia ei de ajutor umanitar pentru copii. În câteva săptămani, doamna T. a reuşit să activeze atâtea resurse locale, cât nu putusem noi să facem într-un an, în ciuda tuturor eforturilor şi bunelor intenţii: a fost la primărie şi a mobilizat resurse pentru ca familia să îşi tragă apă în curte, a fost la medici care au rezolvat ce s-a putut local dar au luat legătura şi cu clinici de la Bucureşti pentru problemele complicate, a fost la casa de sănătate pentru a descâlci problemele cu asigurarea de sănătate şi multe altele. Doamna T. a făcut gratuit şi cu multă competenţă, treaba statului, chiar într-un moment în care acesta doreşte să îi facă doamnei T. viaţa mai grea, printr-o nouă lege a ONG-urilor, care va lovi chiar în cei mai vulnerabili dintre cetăţenii noştri. Doamna T. e pensionară, dacă limitările absurde ale noii legi o vor sili să închidă asociaţia, ea va fi OK. Toţi copiii pe care ea îi ajută: nu, nu vor fi OK. Sper ca noi să găsim o cale de ajuta în continuare asociaţiile locale, pentru ca ele să continue să facă bine (dacă vrei să faci o faptă bună de Crăciun întreabă-mă, te rog, despre doamna T.).

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *