Azi sărbătorim, parţial inutil, Ziua Copilului. Iată de ce şi iată ce poţi face ca această sărbătoare să aibă sens.

Nu, nu e inutil ca fiecare familie să sărbătorească acasă, ziua copilului propriu, cu multă afecţiune, timp petrecut împreună, poate chiar cu o surpriză sau o ieşire în natură. Nu la asta o să mă refer în acest articol, ci la acele manifestări cu caracter mai degrabă public, în care rostim vorbe mari, ne întrecem în figuri de stil, eventual îi punem tot pe copii să ne înveselească pe noi adulţii prin cântece şi poezii şi în care spunem iarăşi, obsesiv, despre copii că ei ‘sunt viitorul ţării’, în timp ce uităm că ei sunt şi prezentul.

Ieri am participat la lansarea raportului de cercetare ‘Bunăstarea copilului în mediul rural 2018’, realizat de Fundaţia World Vision România. Este un raport pe care organizaţia îl publică la fiecare 2 ani şi cu ediţia curentă am ajuns deja la ediţia cu numărul patru, ceea ce oferă posibiltatea unor comparaţii interesante în ceea ce priveşte datele din 2012 până în prezent. În fiecare an raportul operează cu aceeşi metodologie şi urmăreşte aceeaşi indicatori de sănătate a copiilor, nutriţie, educaţie, protecţie şi participare în comunitate.

O să fiu directă: datele din raport indică un dezastru. Punct. 28 de ani de democraţie au reprezentat o stagnare pentru situaţia copiilor din mediul rural, şi adesea chiar un regres. Cuvântul ‘dezastru’ şi cuvântul ‘regres’ nu sunt regăsite în raportul, care se rezumă la a prezenta cifrele seci. Aceste cuvinte le folosesc eu, din obişnuinţa de a spune lucrurilor pe nume, când mă gândesc, de exemplu, că înainte de ’89 învăţământul obligatoriu era chiar obligatoriu, în timp ce acum învăţământul obligatoriu e pur facultativ (am explicat aici ce vreau să spun cu asta).

Aşadar! 3% dintre copiii României nu au niciodată destulă mâncare. Nu se satură niciodată. 1 din 11 copii se culcă flămând seara. Ca în Africa. Un coleg spunea la un moment dat că Africa e peste tot şi chiar a creat un blog cu acest titlu. Atunci mi s-a părut că exagera. Acum nu pot decât să fiu de acord cu el. Ca să facă faţă vieţii scumpe, 2 din 3 familii au fost nevoite să cumpere în ultimul an alimente mai ieftine (71%) sau în cantităţi mai mici (61%).

În ceea ce priveşte şcoala: 1 din 3 copii nu este bucuros să meargă la şcoală. În traducere liberă, două treimi dintre copii se duce la şcoală fără nici un drag, fără chef, poate chiar cu frică şi silă. Şi foarte obosit pentru că 1 din 5 copii munceşte aşa de mult în gospodărie încât numai de şcoală nu mai prea are chef. Mulţi abandonează, iar cei de la World Vision au vrut să ştie de ce abandonează copiii şcoala. În primul rând datorită costurilor. Conform legii şcoala în România e gratuită, dar nu e deloc aşa. Acesta e doar un mit şi în plus, e vorba şi de un fel de costuri cu şcoala pe care mulţi dintre noi nici nu le-am considera ca atare. De exemplu: încălţămintea! Extrem de mulţi copii nu au încălţăminte bună de iarnă, pentru că familiile nu îşi permit. Au şlapi sau teneşi. Dar cu şlapi şi teneşi nu poţi să mergi 20-30 de minute pe jos, prin zăpadă mare, zloată şi noroi. Cam atâta face în medie un copil până la şcoală, iar în unele cazuri chiar mai mult: 40 de minute – o oră. În al doilea rând, datorită faptului că rămân în urmă. Curricula e mult prea complicată, metodele de predare mult prea învechite, iar investiţia în formarea şi motivarea cadrelor didactice din mediul rural mult prea mică. Aşa se face că elevii din rural ajung la concluzia că nu are rost să mai înveţe: bacul e o himera, un vis de neatins, în condiţiile în care foamea presează acum, deci ei acum trebuie să muncească pentru a agonisi ceva.

Jumătate din copiii din mediul rural nu se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, iar 3% nu se spală pe dinţi niciodată. Nu au apă, nu au perie de dinţi, nu au pastă de dinţi, nu ştiu că e important să facă asta. În acest timp, la sat există un număr infim de cabinete stomatologice, ceea ce înseamnă că atunci când au probleme cu dinţii, copiii de la ţară rabdă. Rabdă dureri înfiorătoare şi doar într-un final, eventual, părinţii au bani să îi ducă la oraş la stomatolog, unde probabil ajung în timp util doar pentru extracţii. Ar fi foarte necesare cabinete stomatologice mobile, dar legea care ar permite acest lucru nu are norme metodologice. Aici în cazul în care vrei să semnezi o petiţie care solicită reglementările necesare, pentru că desigur suntem ţara de pe ultimul loc din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte sănătatea orală.

După cum copiii nu ajung la stomatolog, tot aşa, 1 din 3 copii sub cinci ani nu a efectuat vaccinurile conform schemei de vaccinare şi 1 din 5 familii nu poate ajunge la consultaţii la medicul de familie. Cu alte cuvinte, atunci când se îmbolnăvesc, copiii români de la ţară rabdă, sunt trataţi băbeşte sau după cum se nimereşte, până când le trece sau li se agravează situaţia în mod mai mult sau mai puţin remediabil. Ţara noastră îşi neglijează copiii din faşă. Adică de dinainte: 1 din 5 femei însărcinate nu va beneficia de niciun control ginecologic pe perioada sarcinii. Niciunul, iar asta îmi aminteşte de cazul unei minore însărcinate în luna a cincea, căreia medicul de familie i-a spus să nu mai mănânce atâta ciocolată, pentru că de aia o doar burta. Fata era fugită de acasă, muncea pe lânga casa celui care o lăsase însărcinată şi avea dieta compusă mai ales din mămăligă şi cartofi.

Studiul mai arată că nu, mediul rural nu e cuibul celor leneşi. În familiile în care există un salariu, 42% dintre familii nu se descurcă de la o lună la alta. Cu alte cuvine naveta până la oraş e costisitoare, iar ce rămâne e destul de puţin în condiţiile în care salariile oamenilor sunt destul de mici. Aici avem de-a face o nouă categorie de săraci: sărăcia celor care muncesc.

În fine, o să mai spun doar un lucru, înainte de a oferi câteva sugestii despre ce putem să facem noi, ca oameni cărora ne pasă. Şi acel lucru este: 1 din 2 copii din România ‘nu este pe deplin fericit’. Cu alte cuvine jumătate din copiii ţării sunt mai mult sau mai puţin nefericiţi. În doze care variază de la tristeţi trecătoare, la depresie, copiii noştri sunt nefericiţi, pentru că sărăcie, pentru că bătaie, pentru că muncă pe rupte, pentru că discriminare, pentru că vai şi amar.

Ce putem noi să facem cu vaiul şi amarul acesta?

În primul rând să ajutăm local, fiecare acolo unde este. Cu siguranţă aveţi rude sau prieteni la ţară şi acolo cu siguranţă o să fie o familie nevoiaşă cu mai mulţi copii. Nu vă uitaţi că părinţii fumează, beau, bârfesc sau nu sunt cetăţeni model. Tocmai de aceea acei copii au mare nevoie de ajutorul vostru. Ajutaţi-i cu rechizite, cu cărţi şi jucării (jucăriile au un rol extrem de important în dezvoltarea intelectuală), vorbiţi frumos cu ei ca să aibă şi alte modele de comportament. Ajutaţi-i cu mâncare dacă trebuie, cereţi permisiunea părinţilor ca să îi duceţi la o plimbare în parcul din oraş, la grădina zoologică (dacă este), la un film sau orice activitate care să îi ajute să înţeleagă că există şi altceva în-afară de săracie şi să îi ajute să perceapă bunătate şi compasiune. Dacă îi dor dinţii luaţi-i de mână şi duceţi-i la dentist. Sau rugaţi un prieten dentist să ajute. Între timp, poate vă luaţi un minut să semnaţi semnaţi şi petiţia asta.

În al doilea rând, ajutaţi-i pe cei care au iniţiative la nivel local. Ancuţa de lângă Lugoj a fost extrem de impresionată de situaţia dramatică a copiilor din satul ei. A decis să facă o şcoală de vară, ca să îi ajute pe copii cu restanţele la învăţătură şi să le ofere o oază de lumină şi joacă. Ar avea mare nevoie de susţinere: donaţii, voluntari, rechizite, mâncare. Aici puteţi vedea o descriere a proiectului ei. Ajutaţi-o pe ea, dacă nu aveţi iniţiative locale mai la îndemână.

În al treilea rând, ajutaţi organizaţiile care se ocupă de copii. World Vision are un proiect minunat care se numeşte Pâine şi Mâine, prin care oferă o masă caldă şi ajutor la lecţii pentru copiii nevoiaşi de la sate. Donaţiile voastre ar putea să ofere o şansă unui copil. Mai sunt multe alte organizaţii, mari şi mici, care fac lucruri incredibile pentru copii. Dar ele nu pot face prea multe fără susţinere şi fonduri.

În al patrulea rând, încurajaţi compania la care lucraţi să se implice mai mult în susţinerea copiilor din mediul rural şi, în general, a copiilor celor mai dezavantajaţi. Explicaţi că, pe termen lung, asta ar putea să fie şi un beneficiu pentru companie. Aşa cum spunea unul dintre participanţii la lansarea raportului: ‘Dacă acum 10 ani ne lua o lună ca să înlocuim un angajat, acum ne ia mai bine de 6 luni’. Suntem ţara cu un enorm deficit de forţă de muncă, în care viitoarea generaţie de angajaţi e complet neglijată. Companiile care ar ajuta nu ar face asta doar din compasiune, ci din pur interes economic, dacă au un interes economic de termen lung în ţara noastră.

În alt cincilea şi ultimul rând: să nu mai spuneam despre copii că sunt viitorul ţării. Ei sunt prezentul şi trebuie să acţionăm în prezent, aici şi acum, pentru ca ei să devină viitorul. Având în vedere prezentul şi dacă nu facem ceva, ceva mic, fiecare la nivelul lui, viitorul nu sună bine.

În fine: La Mulţi Ani tuturor copiilor! Şi multă înţelepciune şi compasiune adulţilor din jurul lor!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *