8 comentarii Pentru copiii săraci, școala românească e doar un sistem scump de baby-sitting.

Mama lui Vasilică, venetică de pe alt sat, l-a cunoscut pe nepotul analfabet al vecinilor noştri, pe când Vasilică era încă prunc. Nepotul vecinilor nu a prea mers la şcoală, deşi şcoala e la doi paşi. Dar bătrânii sunt ei înşişi analfabeţi aşa că nu au insistat cu şcoala. Părinţii, mai pierde-vară, nici atât. Împreună, nepotul vecinilor şi mama lui Vasilică au mai avut un copil. Nu pentru alocaţie, cum ar crede unii. Şi nici pentru că aşa a vrut Dumnezeu, cum ar crede alţii. Ci pentru că aşa cum puţini mai pot să creadă, nici nepotul vecinilor şi nici mama lui Vasilică nu ştiu despre şi nu au bani pentru metode contraceptive. La o vreme după ce a născut, mama lui Vasilică a cunoscut un cioban şi s-a dus. Nu departe, dar în trei ani de când e dusă, nu a venit niciodată să vadă copiii.

Deşi abandonat, Vasilică e mai mereu vesel, mai ales de când o doamnă bună din vecini l-a luat sub aripa sa. Când îi e foame, când vrea ceva dulce, când i-ar fi de trebuinţă o vorbă bună sau o mângâiere, când vrea să facă baie în cadă, bate în geam:

• Vecinăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă! Tu vecină! Hai la poartă să-ţi spui ceva!

Aşa, Vasilică, abandonat cum e de mamă, creşte mare şi frumos. Numai un of mare are doamna bună. Şcoala! Doamna bună a făcut 12 clase pe vremea când asta era lucru mare, copiii ei au făcut fiecare facultate şi master, ba fata ei a făcut şi doctorat. I se rupe inima că Vasilică e ‘bâtă’. El a fost la grădiniţă, iar acum e în clasa întâi dar nu ştie nimic. Ea mai încearcă să îl înveţe, dar e greu. Vasilică nu ştie să numere, nu recunoaşte literele, nu scrie, nu nimic. Doamna lui învăţătoare i-a spus că Vasilică nu poate să stea liniştit pe scaun şi că pleacă prin clasă şi deranjează copiii. Dacă ar avea părinţi care să îl ajute în privat, poate s-ar putea face ceva, poate un profesor de sprijin, dar aşa nu se poate face nimic. Scoala e într-un sat de lângă un oraş cu pretenţii, dar totuşi la ţară. Nici un copil de la acea şcoală nu a intrat la liceu anul trecut şi copiii sunt trecuţi de la an la an ca să aibă profesorii catedră. La nivel naţional, numai 38% dintre copiii intraţi în sistem acum 12 ani, au ajuns să îşi dea bacul. Educaţia e de ochii lumii. Ceea ce oferă acum şcoala de la sat sunt în principal (deşi excepţii există!) servicii de baby-sitting organizat. Alocând şcolii câteva procente din PIB şi cam atât, avem probabil cel mai complex şi costisitor sistem de baby-sitting în mediul rural din Uniunea Europeană.

În oraşul cu pretenţii, unde te duci, unde te-ntorci, vezi la tot pasul anunţuri de angajare. Unele dintre ele sunt sub forma unei coli A4 lăsate permanent în geam: ospătar, vânzător, bucătar, etc. La alte firme, mai cu ştaif, anunţurile sunt cât un afiş electoral, făcute de vreun designer, cu culori care se armonizează între ele, dar acelaşi mesaj în principiu: angajăm ospătar, vânzător, feliator, ambalator, spălat vase, la casa de marcat, la livrat pizza, etc.

În teorie, Vasilică s-a născut într-o lume bună. Îl aşteaptă o mulţime de locuri de muncă şi când va creşte mare îşi va putea câştiga o pâine, într-o ţară care, bună – rea, nu e în război, nu cunoaşte foametea, nu are pierderi de vieţi omeneşti dacă vine vreo secetă năprasnică. În practică, vom vedea. Vasilică şi mai mult de 40% din copiii ţări sunt analfabeţi sau analfabeţi funcţionali. De două decenii încoace, statul capitalist (sau ce-o fi), spre deosebire de statul socialist (sau ce-o fi fost), nu mai doreşte să ofere educaţie tuturor copiilor săi. Şcoala e acum de patru feluri: 1. privată pentru copiii din familii cu bani, 2. semi-privată pentru copii din familii mai modeste (meditaţii, materiale educaţionale pe banii părinţilor); 3. stil baby-sitting pentru copiii săraci şi foarte săraci, mai ales cei de la sat; 4. absentă pentru copiii extrem de săraci, care nici măcar nu îi trec pragul vreodată sau sunt excluşi degrabă (am scris aici de ce nu mai putem vorbi de abandon şcolar în România).

Agenţii economici, ai căror copii merg la şcoala privată sau semi-privată, nu au înţeles încă dimensiunea dezastrului care îi va afecta în curând şi ale cărui semne se văd deja în lipsa forţei de muncă. Nu fac legătura între refuzul statului de a mai oferi educaţie tuturor copiilor şi problemele lor de personal, într-o ţară în care rata şomajului în rândul tinerilor a atins cota 22% iar 54% dintre oamenii din mediul rural nu au un loc de muncă. Şi ei şi mulţi dintre noi ne-am obişnuit să credem că aceşti oameni nu ‘vor’ să muncească, chiar dacă desigur nu putem să îi angajăm dacă sunt analfabeţi, ne-educaţi, nespălaţi, necivilizaţi, instabili emoţional, agresivi, incapabili să scrie un CV sau să vorbească frumos cu eventualii clienţi. Lucruri care ar fi putut să fie ‘reglate’ la şcoală. Cu câteva mici excepţii, sectorul privat nu e alarmat, nu consideră că ar trebui să facă ceva şi nu ştie că ar putea să facă ceva. De făcut, s-ar putea face multe: de la a susţine şcolarizarea unui copil cu nume şi prenume (chiar dacă familia lui trăieşte în cele mai grele condiţii, ex. pe groapa de gunoi a oraşului: tocmai de aia are nevoie de ajutor), la a ‘adopta’ pur şi simplu o şcoală, la a pune presiune pe autorităţile locale şi naţionale, alături de organizaţiile care se luptă deja de ani de zile cu această problemă.

Dacă agenţii economici nu înţeleg încă şi nu se organizează pentru a-şi creşte şi proteja interesele legate de viitoarea forţă de muncă, câteva speranţe vin de la oameni ‘simpli’. În urma unui articol publicat aici, Ancuţa a hotărât să facă ceva în satul ei de lângă Lugoj. I se rupea sufletul de cei trei copii ai vecinei. O căsuţă care stătea să cadă pe ei, copii flămânzi mai tot timpul, zgribuliţi, fără lemne iarna, fără cărţi şi caiete, cu dureri permanente de dinţi cariaţi care nu au fost niciodată văzuţi de un stomatolog. De la şcoală a aflat că nu numai ei nu ştiu să scrie şi să citească, ci majoritatea copiilor din sat. Din 200 de copii, mai bine de o treime aveau o situaţie foarte grea acasă, care se răsfrângea asupra a ceea ce copiii puteau să asimileze la şcoală: părinţi plecaţi în străinătate, bunici depăşiţi de situaţie, şomaj, grija pentru pâinea cea de toate zilele, boli de toate felurile, etc. Ancuţa a luat legătura cu câteva asociaţii din judeţul ei şi a aflat că toate sunt excedate de realitatea din jur, cu resurse la limită: sistemul crapă de la toate încheieturile, ba chiar şi prin nodurile centrale şi fondurile sunt prea puţine. A primit sfaturi de la toată lumea, de unde ea ar fi vrut doar să semnaleze nişte situaţii pentru ca ‘cineva’ să intervină. Ancuţa a devenit ‘cineva’: la sfârşitul lunii iunie va organiza o şcoală de vară, pentru 65 dintre cei mai nevoiaşi dintre copiii din satul ei. Vrea să ofere copiilor un mic dejun, un program de joacă şi de învăţare, un prânz şi, cel mai important, o motivaţie pentru a se întoarce la şcoală la toamnă. Totul cu ajutorul profesorilor din şcoală şi – speră ea – cu ajutorul voluntarilor şi al câtorva donatori. Care acum nu prea sunt. Dar vor apărea.