Cum a fost primul retreat de “Public Dreaming”?

Cum a fost primul retreat de “Public Dreaming”?

Cum a fost primul retreat de public dreaming? Într-o zi un prieten mi-a zis: “Trebuie neapărat să o cunoşti pe Melania Medeleanu!”. Nu prea mi se potrivea. Eram super prinsă, mereu pe şi între avioane, o echipă de 15 oameni în supervizare directă, un proiect de un milion de euro de pus pe roate şi […]

„Mintea ta îţi este cel mai bun prieten, dar şi cel mai mare duşman”. Cum să o „convingi” să te ajute, în loc să te saboteze.

„Mintea ta îţi este cel mai bun prieten, dar şi cel mai mare duşman”. Cum să o „convingi” să te ajute, în loc să te saboteze.

 “Mintea ta îţi este cel mai bun prieten, dar şi cel mai mare duşman”, ne spune Shirzad Chamine, în deschiderea cărţii sale Inteligenţa Pozitivă. În urmă cu doi ani, un pic din întâmplare, am început o activitate prin care ajut oameni să îşi realizeze visurile şi, pe baza propriei mele experienţe, dar şi a celor […]

Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Irina era studentă la Cluj când l-a cunoscut pe Karel, un băiat de doi metri fără un pic, din Cehia. Karel vorbea perfect româneşte, cu un accent şi un vocabular uşor arhaic, folosind cuvinte pe care noi nu le mai folosim demult. A fost uimită să afle că voinicul învăţase limba noastră din dragoste pentru un autor român, pe care îşi dorise mult să îl citească în original. Nu era vreun Eminescu, vreun Creangă, vreun Caragiale. De fapt, autorul era aşa de obscur încât atunci când i-a auzit numele, Irina nu a putut să îl conecteze cu nimic din ceea ce ştia ea despre literatură. Karel nu a fost dezamăgit: ‘Nu mă miră. E un autor foarte puţin cunoscut, dintr-un oraş mic’. Irina era şi ea dintr-un oraş mic, aşa că a vrut să ştie de unde era acest autor. Era chiar din Roman, oraşul ei. Si îl chema Max Blecher. Când i-a spus lui Karel că ea e din Roman, de emoţie, acesta a ridicat-o de trunchi în sus, a adus-o la înălţimea ochilor lui şi i-a spus grav: ‘Tu o să mă duci la Roman, ca să văd locurile în care a trăit Max Blecher’.   Read more about Oamenii fascinanţi ai Romanului şi visul lor de a aduce capitala tineretului în oraşul lor.  

Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

În toamna asta (2018) am fost invitată să vorbesc la primul summit de dezvoltare personală, organizat de incredibila Anca Haladan. Am vorbit desigur, despre managementul visurilor. Redau mai jos discursul pe care l-am rostit mai mult sau mai puţin în această formă:

 

“O să intru direct în subiect şi o să încep cu o întrebare. O întrebare pentru fiecare în parte, chiar dacă vorbesc pentru toţi deodată. Iată întrebarea:

Care este cel mai mare vis al tău? Read more about Despre managementul visurilor la primul summit de dezvoltare personala din Romania

Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Pro TV a încălcat grav etica profesională şi ne-a arătat-o pe Roxana, în toată vulnerabilitatea ei de copil sărac, spunând că îi e foame la şcoală, unde alţi copii au pacheţel în timp ce ei i se face rău de pofta de a mânca un biscuite şi o porţie de pireu cu carne. Chipul ei chinuit de această mărturisire a apărut nu doar la televizor, ci şi pe milioane de ecrane de telefon, pe tablete şi pe computere. A văzut-o o ţară întreagă şi mulţi dintre noi, mai ales mămici cu fetiţe de vârsta ei, au plâns ca proştii, lăsându-se atinşi de o grozăvie aşa de mare: grozăvia faptului că în România centenară a anului 2018, mai sunt încă Roxănici care vor să se facă doctoriţe, dar care până ca una alta nu au destulă mâncare pe masă. Din “banalul” motiv că tăticul ei s-a îmbolnăvit, iar sistemul nostru medical nu s-a sinchisit de faptul că lipsa sa de acţiune va lăsa câţiva copii cu burţile lipite de spinare. Read more about Roxana a mâncat pireu cu carne. Şi acum ce facem? Patru sugestii.

Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

 

“Nothing quite strikes fear into the heart of employees like the words “team-building event” – especially for those who have attended enough of these events to know how downright bizarre they can sometimes be”.

Aleg să încep acest articol cu un citat în limba engleză, pentru că nu sunt sigură că pot să traduc această frază cu suficientă măiestrie ca să redau precis anxietatea pe care o degajă alegerea minuţioasă a fiecărui cuvânt folosit. Dar o să încerc. Iată: “Nimic nu induce mai multă frică în inima angajaţilor decât cuvintele ‘eveniment de team-building’ – mai ales pentru aceia care au participant la suficient de multe evenimente de acest fel încât să ştie cât de bizare de-a dreptul pot ele să fie uneori”. Nu ştiu dacă am reuşit: vă rog să judecaţi voi.   Read more about Team Building. De ce nu funcţionează şi ce am putea să facem în schimb? O idee de la atelierele de Dream Management.

Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Am plecat într-o zi de noiembrie. Deşi aveam un job bun. La 25 de ani făceam exact ce îmi plăcea cel mai mult şi fusesem trecută recent de la jumătate de normă la normă întreagă şi de la un salariu de 100 de dolari pe lună, la 163. Acum pare puţintel tare, dar ca să înţelegeţi, eu atunci câştigam la fel ca mami după 25 de ani ai ei de muncă. Chiar şi aşa, respiram un aer lipsit de speranţă. Cu ceva vreme în urmă îl votasem pe Iliescu, ca să nu îl votez pe Vadim. Mi se părea oribil, abject, de neimaginat. Read more about Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

In amintirea lui Prichi

In amintirea lui Prichi

Prichi. Îl chema Prichi şi îmi amintesc de el ca şi când ar fi aievea în faţa mea, în timp ce scriu, deşi nu l-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. De fapt nici nu ştiu când l-am văzut ultima oară, dar o să îmi amintesc pentru totdeauna ziua în care un unchi al meu – nu-i spun numele pentru că ştiu că unele rude îmi citesc articolele – a vrut să îl spânzure. Eram cu Mama şi Tata (aşa le spuneam bunicilor, spre deosebire de mami şi tăti, care erau părinţii) în căsuţa lor de două camere de la Muşca, un sat de lângă Roşia Montană. Da, toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar nimeni nu a auzit de Muşca. Un pic nedrept, pentru că eu la Muşca m-am născut, nu la Roşia Montană. Şi deci eram cu toţii acasă, într-o zi ploioasă. Cred că era sfârşit de vară, încă nu era frig, dar nici foarte cald nu mai era. Şi eu stăteam cu Prichi în braţe şi cred că îi povesteam ceva. Eram tot timpul cu Prichi. Unde mă duceam îl luam şi pe el. La început nu era uşor, pentru că eu eram mică şi el era destul de măricel. Mai apoi a fost mai uşor, pentru că eu creşteam, iar el rămânea tot la fel şi de statură şi de greutate. Numai eu creşteam, el rămânea la fel. Read more about In amintirea lui Prichi