Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

Am plecat într-o zi de noiembrie. Deşi aveam un job bun. La 25 de ani făceam exact ce îmi plăcea cel mai mult şi fusesem trecută recent de la jumătate de normă la normă întreagă şi de la un salariu de 100 de dolari pe lună, la 163. Acum pare puţintel tare, dar ca să înţelegeţi, eu atunci câştigam la fel ca mami după 25 de ani ai ei de muncă. Chiar şi aşa, respiram un aer lipsit de speranţă. Cu ceva vreme în urmă îl votasem pe Iliescu, ca să nu îl votez pe Vadim. Mi se părea oribil, abject, de neimaginat. Read more about Mahalagii din toate ţările, uniţi-vă!

In amintirea lui Prichi

In amintirea lui Prichi

Prichi. Îl chema Prichi şi îmi amintesc de el ca şi când ar fi aievea în faţa mea, în timp ce scriu, deşi nu l-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. De fapt nici nu ştiu când l-am văzut ultima oară, dar o să îmi amintesc pentru totdeauna ziua în care un unchi al meu – nu-i spun numele pentru că ştiu că unele rude îmi citesc articolele – a vrut să îl spânzure. Eram cu Mama şi Tata (aşa le spuneam bunicilor, spre deosebire de mami şi tăti, care erau părinţii) în căsuţa lor de două camere de la Muşca, un sat de lângă Roşia Montană. Da, toată lumea a auzit de Roşia Montană, dar nimeni nu a auzit de Muşca. Un pic nedrept, pentru că eu la Muşca m-am născut, nu la Roşia Montană. Şi deci eram cu toţii acasă, într-o zi ploioasă. Cred că era sfârşit de vară, încă nu era frig, dar nici foarte cald nu mai era. Şi eu stăteam cu Prichi în braţe şi cred că îi povesteam ceva. Eram tot timpul cu Prichi. Unde mă duceam îl luam şi pe el. La început nu era uşor, pentru că eu eram mică şi el era destul de măricel. Mai apoi a fost mai uşor, pentru că eu creşteam, iar el rămânea tot la fel şi de statură şi de greutate. Numai eu creşteam, el rămânea la fel. Read more about In amintirea lui Prichi